Irezistibil/ de Dan Coman

Dan Coman (foto) s-a născut la 27 iulie 1975 în localitatea Gersa, jud. Bistriţa-Năsăud. A debutat cu volumul "anul cârtiţei galbene", Editura Timpul, Iaşi, 2003. Au urmat volumele: "ghinga", Editura Vinea, Bucureşti, 2005 şi în anul 2009, "Dicţionarul Mara", Editura Cartier, Chişinău. În 2004 obţine Premiul Naţional de poezie "Mihai Eminescu" pentru Debut, Botoşani şi Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România. În anul 2010, a primit Premiul pentru poezie Radio România Cultural. Poemele sale sunt prezente în antologii din România, Suedia, Franţa, Serbia, Ungaria, Slovenia, Canada.

"Irezistibil", debutul în proză al lui Dan Coman, este romanul vieţii lui D Great Coman, un poet care, în căutarea succesului, îşi pierde nu doar identitatea, ci şi chiar cele mai profunde substraturi ale fiinţei. Locuit şi manipulat de un altul - lipsit de scrupule şi condus de visuri de glorie literară - poetul se autodevorează, punând astfel punct acestei coabitări fatidice. În final, rămâne un ecorşeu de poet sub lupa unui prozator necruţător.
"Confesiuni funambuleşti, hohote de râs şi scâncete, totul pentru a spune răspicat că poezia e dezmeticire, chiar dacă această dezmeticire nu face altceva decât să ne confrunte cu teribilul spectru, pentru că, până la urmă, dezmeticirea vine la braţ cu prăbuşirea. Dan Coman nu ne lasă nicio iluzie, cititorii nu există, poetul moare sufocat cu versurile proprii. Asistăm la prăbuşirea prin poezie în maniera unică a lui Dan Coman; nimic nu pare mai fascinant, mai irezistibil." (Marin Mălaicu-Hondrari)

Fotografia autorului: Zinke Iagger

Studio 45 - fragment

Era sâmbătă dimineaţa, se făceau două luni jumate de când venisem aici. Ştiu cu siguranţă că era sâmbătă dimineaţa pentru că, trezindu-mă şi pregătind cafeaua, m-am auzit spunând cu voce tare: e sâmbătă dimineaţa. De fapt, aşa răsunau vorbele astea în mintea mea, dar ceea ce m-am auzit spunând era ceva în nemţeşte. Am tresărit. Am mai spus o dată acelaşi lucru, în minte suna clar, e sâmbătă dimineaţa, dar vorbele mele odată rostite erau într-o germană cursivă şi răspicată, aşa cum auzeam în fiecare dimineaţă la radioul de aici. M-am speriat puţin, o fi din cauza surmenajului, de când am venit aici nu prea dorm noaptea, degeaba mă tot învârt în pat, degeaba mă tot ridic şi fumez, degeaba mă dezvelesc şi mă învelesc şi mă întorc de pe-o parte pe alta, iar dimineaţa la nouă sunt în picioare, mereu cu gândul că poate voi reuşi să scriu. Am preparat cafeaua şi, în loc să merg să o beau la birou, aşa cum făceam de fiecare dată, m-am întins înapoi în pat. Am mare nevoie de odihnă, trebuie să încerc să mă gândesc cât mai puţin la scris. În lunile astea nici măcar nu m-am plimbat cum se cuvine, n-am mâncat decât salamul ăla subţire; în rest, cafea şi tutun şi mereu înţepenit deasupra unei hârtii cu pixul în mână, ore în şir, fără nici cel mai mic cuvânt în cap. Nu reuşisem nimic, poate doar să-mi tulbur minţile, îmi tot repetam stând în pat, cu buzele strâns lipite una de alta.
Nu se poate aşa ceva, e imposibil, am zis cu voce tare şi imediat am sărit în picioare. Nu mi se părea, chiar vorbeam în germană. Vorbele se auziseră cum nu se poate mai bine şi, deşi nu înţelegeam o iotă, mi se părea că am spus ceva mult, mult mai lung. Am deschis uşa dulapului de haine, pe interiorul ei e oglinda, şi m-am privit. Nici o modificare. Mă cheamă Dan Coman şi sunt din România. M-am tras un pas în spate, cu capul zvâcnind de parcă cineva ar fi vrut să mă lovească peste faţă. Gura mi se deschidea normal, în minte vorbele astea le auzeam clar în româneşte, dar vocea mea rostea totul într-o germană sigură din care nu înţelegeam nimic. Dan Coman, am mai zis şi ce-am auzit n-a fost nici Dan, nici Coman, ci o propoziţie în germană lungă de aproape zece cuvinte. Am fugit la baie şi mi-am băgat capul sub robinetul de apă rece. Eram furios şi extrem de speriat, nu-mi puteam da seama dacă ce se întâmplă, se întâmplă cu adevărat sau totul era doar în mintea mea şi mintea mea o luase razna… Teodor! Da, da, să mă duc la Teodor, să încerc să-i spun, el mă va ajuta cu siguranţă, doar e prietenul meu cel mai bun. M-am şters la repezeală şi, înainte de a deschide uşa, am mai spus: ce puii mei, Dane? Îmi tremurau genunchii, îmi tremurau mâinile, îmi vâjâia capul, dar germana o rosteam fără ezitare.
Am bătut la uşă de mai multe ori, nu mi-a deschis nimeni. Să insist, poate doarme, mi-am spus şi am continuat să bat. Uşa din capătul holului se deschise, am tresărit dar nu era Teodor, ci o domnişoară lungă şi subţire, tipa stătea dincolo de studioul meu, Viola van Beek, aşa scria pe uşa ei. Am mai bătut o dată, nimic. Când ea a trecut pe lângă mine şi am deschis gura să spun hello, numai ce m-am auzit iar în nemţeşte. Nu ştiu ce i-am spus, dar a râs şi a dat din cap, Ja, Ja, şi vocea mea ieşindu-mi iar dintre buze şi vorbind fără ca eu să înţeleg o iotă din ce spun. Viola învârtise cheia, dar s-a oprit în uşă şi m-a ascultat, a râs iar dându-şi puţin capul pe spate, mi-a răspuns fără ca eu să înţeleg ce, dar m-am trezit râzând şi ultimele mele vorbe erau Ja, Ja, doar atât puteam pricepe din toată germana, Ja, Ja. După ce Viola a închis uşa în urma ei, m-am strecurat repede în camera mea şi, tremurând, mi-am aprins o ţigară. Am umblat încolo şi încoace, am tras cu urechea, poate o să aud paşii lui Teodor, poate el mă va ajuta. Ţigări, am strigat şi propoziţia în nemţeşte a ieşit dintre buzele mele şi a răsunat lung printre pereţi. Cafea, am zis şi m-am ascultat vorbind ceea ce nu înţelegeam. Ţigări şi cafea − încercam acum să văd dacă recunosc vreun cuvânt, o prepoziţie ceva, nimic-nimic, doar că totul era în germană, de asta eram cum nu se poate mai convins.
Teodor fusese cu bicicleta prin pădure. Bătrâne, am mers chiar şi cu 40 km pe oră, mi-a zis deschizându-mi uşa. Condiţia mea fizică e impecabilă, iar prin pădure sunt locuri minunate pentru pedalat. Râse. M-am oprit în mijlocul camerei, inima îmi bătea cu putere gata să-mi iasă din piept. Înţelegeam tot ce vorbea. Da, Teodor vorbea în româneşte şi eu înţelegeam perfect. O clipă am sperat că totul a fost doar în mintea mea epuizată, câteva momente de rătăcire de la oboseală şi de la tot chinul acela cu scrisul. Frate, i-am zis, cred că am o problemă. Mi s-a făcut pielea de găină auzindu-mă vorbind iar în nemţeşte, dar Teodor nici măcar nu întoarse capul, îşi pornise laptopul şi stătea aşa aplecat deasupra lui, da, bătrâne, sigur că-ţi fac o cafea. Mi-am dres glasul şi, apropiindu-mă, am zis mai tare: Teo, am o mare problemă, nu ştiu ce să mă fac. Era vocea mea dar nu se auzeau decât vorbe nemţeşti. Teodor se întoarse şi râse, ei, lasă, bătrâne, mâine te iau şi pe tine, azi am fost doar să cercetez terenul. Şi n-o să mai merg aşa tare, îţi promit, doar o plimbare scurtă de bătrânei pe bicicletă, zise şi râse din nou. Mă duc să pun de cafea şi să fac un duş, poţi să-ţi pui nişte muzică dacă vrei. Teodor, ce dracu, nu auzi cum vorbesc? Nu ţi se pare nimic ciudat? De ce nu zici nimic? N-am nici o frică, zise el bătându-mă pe umăr, ştiu că nu deschizi fişierele mele, oricum n-ai avea ce să vezi, eu tot ce scriu, scriu de mână − şi după ce puse oala pe aragaz intră la baie. M-am lăsat în fotoliu şi mi-am prins capul în palme. Nu înţelegeam. Am stat aşa până a ieşit de la duş, cafeaua e gata într-un minut, mi-a strigat. Ştii, azi când îmi luam bicicleta de-acolo, de lângă Hause 1, m-am întâlnit cu o tipesă, o americancă, măi. O cheamă Kristina şi e sculptoriţă. Am vorbit cu ea despre Brâncuşi şi Giacometti, adică mi-a zis ea ceva, nu ştiu ce, că n-am înţeles prea bine şi eu i-am zis imediat Brâncuşi, great sculptor. Am vrut să-i spun ceva şi de Giacometti, dar săraca n-a înţeles mare lucru. I don't understand, zicea şi zâmbea nevinovat. Giacometti, that's all, i-am băgat imediat şi ea a dat din cap, yes, yes. Vezi, bătrâne, că şi cu engleza asta a noastră tot reuşim să comunicăm? Râse din nou şi când veni cu ceştile m-am ridicat şi i-am strigat: ajută-mă, Teo! Uită-te la mine, ascultă-mă, nu vezi că nu mi-e bine? Ei, dar eu tocmai la astea tinerele am şanse, zise Teodor privindu-mă în ochi, Kristina e americancă, deşi numa' americancă nu pare, mai degrabă bulgăroaică sau ceva poloneză. Teodor, tu auzi ce-ţi spun? Germana mea răsuna prin toata camera, dar lui nu i se părea nefiresc că vorbesc în limba aia ciudată, râdea şi-mi răspundea cine ştie ce. Şi-atunci ce fusese cu Viola, doar ea nu ştie nici o boabă de română? A râs şi a vorbit cu mine în germană, nici ea nu părea a fi surprinsă că, brusc, vorbesc atât de bine limba asta. O, stai, dar ea nu ştia ce limbi vorbesc eu, de aia nu a fost surprinsă. Ce i-oi fi spus de s-a distrat atât de bine? Am băut cafeaua din două înghiţituri, apoi am ieşit din studioul lui Teodor fără să mai scot o vorbă. L-am mai privit o dată din uşă, stătea aplecat peste laptop şi fredona melodia pe care tocmai o pusese. Din punctul lui de vedere nu era nimic în neregulă, iar eu eram gata să înnebunesc de spaimă şi de neputinţă.

În următoarele săptămâni n-am mai ieşit din studio. De câteva ori a bătut cineva la uşă, cine putea fi dacă nu Teodor, dar n-am deschis. Am spus de mai multe ori nume şi propoziţii şi înjurături în româneşte, dar ele erau în româneşte numai în mintea mea. Tot ce auzeam din ce spuneam era în germană − şi nu înţelegeam nimic din germana asta. Era clar că ce vorbesc nu e acelaşi lucru cu ce gândesc, vizita de la Teodor şi întâlnirea de pe hol cu Viola mi-o dovedeau cu vârf şi îndesat. Noaptea degeaba mă tot învârteam în pat, nu puteam adormi decât foarte, foarte greu, şi numai în zori. Într-una din nopţile astea, pe la patru, am ieşit de sub plapumă, am aprins lampa de la birou şi am scos hârtiile din sertar. Erau goale toate, în trei luni n-am reuşit să scriu nici un rând. Îmi adusesem de acasă zece pixuri cu gel negru şi cinci caiete studenţeşti cu foi veline − nu ştiam că o să găsesc atâta hârtie aici, în sertarele biroului. Nici nu conta, mie îmi plăcea să scriu pe caietele astea − şi iată că până acum nici nu le-am atins. Fumasem deja trei ţigări când, aplecat deasupra hârtiei, am început să scriu: nu sunt nebun, nu sunt nebun, nu sunt nebun. A trebuit să trag lampa mai aproape ca să fiu sigur că e aşa: pe hârtie se înşirau cuvinte nemţeşti din care nu înţelegeam nimic şi cuvintele astea umpluseră aproape jumătate din pagină, deşi eu nu scrisesem decât: nu sunt nebun nu sunt nebun nu sunt nebun.
Cred că am adormit cu capul pe masă, a trecut ceva timp până să mă dezmeticesc, prima dată am crezut că bate cineva la uşă, abia apoi am realizat că sună telefonul fix. Mă dureau toate oasele, când am ridicat receptorul am auzit-o pe nevastă-mea, bună dimineaţa, a zis, ai băut cafea? Bună dimineaţa, am zis şi era gata să scap din mână telefonul, vocea aia vorbind nemţeşte m-a surprins din nou. A, fain, în sfârşit te-ai hotărât şi tu să o bei cu lapte − vocea soţiei mele era limpede, părea bucuroasă că mă aude, azi mă duc la ai mei, a zis, e ziua lui taică-meu, vezi să nu uiţi să-l suni, să-l feliciţi, ştii că s-ar bucura. Încercam să mă liniştesc, respiraţia mi-o luase razna. Hei, mă auzi? Ja, Ja, am zis. Fir-ar să fie, am răbufnit şi cuvintele germane treceau dincolo de receptor şi nevastă-mea râdea, ei, lasă, tu întotdeauna exagerezi. Nina, am zis, mă auzi? Înţelegi ce spun? Înţelegi? Sigur că vin şi eu, să luăm odată vacanţa asta de vară, ştii doar că n-am cum lipsi de la şcoală. Am mai vorbit despre asta, de ce insişti? Am închis ochii şi m-am lăsat pe spătarul scaunului. Mi-am aprins o ţigară, am mai vorbit puţin cu ea. Deşi Dumnezeu ştie ce-i spuneam, pentru că îmi răspundea mereu altceva, şi mie mi-e dor de tine, zicea vocea din mintea mea dar, lipită de receptor, gura scotea mereu vorbele acelea nemţeşti, mereu mai multe, mereu mai greu de urmărit.

După o săptămână şi ceva am simţit că nu mai pot. Mi-am aruncat geaca pe umeri şi am ieşit, trebuia să iau aer, să încerc să stau puţin la soare, să fac ceva, orice, numai să nu mă mai simt aşa pierdut. Am coborât scările de la Hause 2 sărindu-le, am luat-o pe aleea din spatele castelului cu gândul să fac câţiva paşi prin pădure. Tocmai atunci din partea opusă, dinspre Hause 1, am văzut-o venind pe Zinke şi m-am oprit s-o salut. E o femeie ciudată şi urâţică, dar a fost mereu aşa amabilă cu noi, mi-am spus, măcar să-i zis hello. Când a ajuns în dreptul meu, încă înainte ca eu să-mi dau seama, am început să turui în germană. Zinke răspundea şi nu părea deloc mirată că ştiu aşa de bine nemţeşte. Din păcate nu înţelegeam nimic din ce-i spuneam, nici din ce-mi răspundea. Când mi-a întins una dintre sacoşele pe care le ţinea în mână n-am ştiut ce să fac, am ezitat puţin apoi am luat-o şi, văzând-o că se îndreaptă spre parcare, m-am ţinut după ea. Vorbeam şi vorbeam şi Zinke zâmbea şi-mi spunea ceva care părea să mă intereseze din câte întrebări puneam, în dreptul Mercedesului ei ne-am oprit şi, ca şi ea, am aşezat şi eu sacoşa în portbagaj. Voiam să plec, voiam să mă plimb singur prin pădure, să încerc să uit, dar am mai stat o vreme în dreptul maşinii sporovăind, Zinke se înroşise puţin la un moment dat, râdea şi se sprijinise cu fundul de maşină, îşi trecea mâinile peste fustă şi râdea, vorbele mele nemţeşti păreau foarte curtenitoare.

Cei de la Akademie Schloss Solitude organizau o dată la trei luni o cină festivă, singurul eveniment la care, într-un mod cât se poate de elegant, erau obligaţi să participe toţi bursierii. Înainte de dineul ăsta care începea la opt seara, în Guibal Saal avea loc o hause meeting în care bursierii se prezentau cu toţii, spuneau când au venit, cât stau şi ce vor să facă aici, nu mare lucru, întâlnirea era mai degrabă organizată pentru discursul ceremonios al lui Mr. Joly, directorul Akademiei. La şase fără zece Teodor a bătut la uşă, am coborât amândoi din Hause 2 şi ne-am aprins deodată ţigările, aşa făceam întotdeauna. Pe iarba din faţa castelului erau o mulţime de oameni, stăteau întinşi pe pături, îşi plimbau câinii sau se jucau cu mingea, locul ăsta e un fel de Snagov al lor, a zis Teodor, dar n-am răspuns nimic, îmi venea tot mai greu să vorbesc aşa, singur, şi să aud germana mea atât de răspicată din care nu înţelegeam nimic.
Aveam mari emoţii, Teodor îmi arătase o hârtie pe care-şi notase în engleză ce avea să zică, eu nu mă puteam gândi la nimic, habar nu aveam ce o să spun şi dacă ce o să spun va fi în româneşte, în engleză sau în germană.
A fost în germană, m-am ridicat în picioare când mi-a venit rândul şi am început să vorbesc, am vorbit destul de mult, deşi în mintea mea era doar My name is Dan Coman, I am from Romania and I am writer, am vorbit mult mai mult decât atât într-o germană care i-a făcut pe cei din sală să fie tot mai atenţi, cred că spuneam ceva foarte interesant şi într-un mod cât se poate de colocvial, îşi întorseseră feţele spre mine şi uneori izbucneau în râs, zâmbeam şi eu şi continuam, la final m-au aplaudat cu toţii, chiar şi Mr. Joly, pe nimeni altcineva din cei care se prezentaseră până atunci nu mai aplaudaseră.

Fragment din volumul "Irezistibil", în pregătire la Editura Cartea Românească