James Meek s-a născut în 1962, la Londra, şi şi-a petrecut copilăria in Dundee, Scoţia. De-a lungul celor douăzeci de ani de carieră jurnalistică, a fost reporter în cele mai fierbinţi zone ale Globului, iar reportajele sale despre conflictul cecen, Guantanamo Bay şi Irak i-au adus numeroase distincţii internaţionale. În perioada 1991-1999 a lucrat în Rusia şi în Ucraina, iar în prezent locuieşte la Londra, publicând articole în presa culturală britanică. James Meek s-a impus drept una dintre cele mai originale şi valoroase voci ale literaturii contemporane de limba engleză. A publicat două volume de povestiri - Last Orders (1992), The Museum of Doubt (2000) – şi patru romane: Drivetime (1995), McFarlane Boils the Sea (1989), Un gest de iubire (The People's Act of Love, 2005 – Humanitas Fiction, 2007), carte distinsă în 2006 cu Scottish Arts Council Book of the Year Award şi Premiul Ondaatje, şi Începem coborârea (We Are Now Beginning Our Descent, 2008 – Humanitas Fiction, 2011). Invaziile inimii (The Heart Broke In; 2012) e o fabulă modernă despre pierderea şi regăsirea sensului personal.
Numit de recenzenţi un „thriller moral“, Invaziile inimii e în primul rând o poveste despre familie şi trădare, despre moştenire (inclusiv genetică) şi despre valorile individuale.
„Invaziile inimii e o lectură în care să te cufunzi într-o după-amiază de duminică, lăsându-te absorbit în vieţile personajelor, în grijile şi speranţele lor, şi din care să înveţi câte ceva despre imoralitate şi imortalitate, ambele explorate în profunzime.“ (The Seattle Times)
*
* *
În baie, Ritchie şi-a scos de pe el pantalonii scurţi şi tricoul jegos şi a făcut un duş. S-a spălat pe cap, s-a dat cu balsam şi şi-a uscat părul, după care s-a dat cu ulei. S-a bărbierit, s-a dat cu cremă hidratantă şi cu loţiune parfumată dintr-o sticlă cu eticheta après-rassage, şi-a pensat părul din nări, din urechi şi sprâncenele, s-a spălat pe dinţi, s-a frecat cu aţă dentară, a făcut o gargară cu apă de gură şi şi-a petrecut jumătate de oră alegându-şi o cămaşă.
Karin mai descoperise că o înşelase de două ori: o dată exact înainte de naşterea copiilor şi încă o dată imediat după aceea. „Dacă se mai întâmplă o dată“, i-a spus ea, „o să divorţez, o să am grijă să nu primeşti custodia copiilor şi o să-ţi iau toţi banii.“
Îl înfricoşa gândul că o să rămână fără tot ce avea, însă îi era greu să-şi imagineze o astfel de situaţie. Clipa în care avea să fie prins părea mai îngrozitoare decât consecinţele. A descoperit că nu-i era ruşine că o înşela pe Karin dacă ea nu ştia. Fusese cea mai însemnată descoperire din viaţa lui de adult, mai mare decât cea că era un competent om de afaceri sau că izbutea să câştige mai mulţi bani decât rivalii săi, care erau muzicieni mai talentaţi. Conştiinţa îl tulbura doar când cineva îi aducea aminte că şi el ar fi trebuit să aibă una şi că era obligatoriu să-l tulbure. Dar, câtă vreme nu se întâmpla asta, el îşi dădea toată silinţa să se poarte frumos cu două femei care n-aveau nici un punct comun şi nici un motiv să se cunoască. Îşi iubea soţia; n-avea de gând s-o părăsească niciodată. Pe lângă Ruby şi Dan, pentru el fericirea lui Karin era mai importantă ca orice altceva. Din acest motiv făcea tot ce-i stătea în putinţă pentru a o împiedica să afle că el mai face sex şi cu altcineva.
Ritchie şi-a luat hainele şi s-a dus să se îmbrace în camera unde Karin îşi ţinea garderoba. Avea oglinzi mai bune şi era mai aproape de scara principală. În cazul în care Karin ar fi venit să se certe cu el, iar uşa ar fi rămas deschisă, ea ar fi fost obligată să nu ţipe, ca să n-o audă copiii. Dezavantajul era că în cameră se găsea o fotografie imensă cu Karin, de când era tânără, care acoperea un perete întreg. Poza fusese făcută când ea avea nouăsprezece ani, iar el douăzeci şi unu, iar cântecul de succes al trupei lor ajunsese în topurile din Londra, New York şi Tokio. În anul acela, într-o seară, în North Shields, de la geamul limuzinei care se oprise la semafor, Ritchie văzuse un grup de fete, care mergeau la braţ pe asfaltul ud de pe mijlocul unei străzi, cântând piesa lui şi a lui Karin, cu pardesiele descheiate cu faţa şi rochiile decoltate biciuite de vânt, de stropii de ploaie până când obrajii şi gâturile lor au prins să strălucească.
În fotografie, Karin stătea noaptea pe o bancă dintr-un parc. Era încălţată cu cizme scurte şi purta o eşarfă din şifon, chiloţi şi sutien, toate albe. Era tolănită pe bancă, cu coatele sprijinite în spate şi braţele atârnându-i, cu o ţigară în mână şi picioarele desfăcute. O sticlă de un litru, pe jumătate plină cu vodcă, era pe bancă lângă ea. Sub bliţ tenul ei era alb ca ceara, deşi rezoluţia era atât de bună, încât i se vedea pielea ca de găină şi puful de pe membre. Pe vremea aceea se îndopa cu otrăvuri nu, aşa cum scria în ziare, pentru că se ura pe sine, ci pentru că se iubea, iar rezistenţa trupului său la acele otrăvuri era la fel de mare precum convingerea ei că era indestructibilă, tânără şi frumoasă.
Iluzia spontaneităţii era spulberată de părul ondulat, auriu şi lucios al lui Karin şi de contururile negre artistice din jurul ochilor ei, dar Ritchie ştia că asta nu era doar o iluzie. Fusese în parc când i se făcuse fotografia. Karin îşi scosese rochia şi o azvârlise pe frunzele acoperite cu brumă de pe marginea aleii, fiindcă aşa avusese ea chef. Stilistul îşi ridicase mâna ca s-o oprească, dar îşi dăduse seama că n-avea nici o şansă. Ritchie ştia că ea băuse jumătate de litru de vodcă. După ce luase o sorbitură hulpavă de vodcă din sticlă, se ştersese la gură cu dosul palmei şi, pe când fata de la machiaj venise să-i aranjeze faţa, ea îşi lăsase capul în piept, a tuşit, a râs şi a spus „Îmi scot asta de pe mine“, s-a ridicat în picioare şi şi-a desfăcut fermoarul rochiei. În acel moment Ritchie şi-a dat seama că viitoarea lui soţie era mai nebunatică decât i se păruse până atunci.
Acum Ritchie avea impresia că soţia lui îl păcălise. Ea îi permisese să creadă că, oricât de rău ar fi fost el, ea l-ar fi putut depăşi. Îşi închipuise că în viitor el ar fi fost omul rezonabil de lângă rockeriţa zbuciumată. Dar pe când el îşi unduia şoldurile în faţa mulţimii şi scuipa versuri în microfon, gândindu-se la dobânzile bancare ale depozitelor din străinătate, a reieşit că pe Karin o bătea gândul să facă copii. Se gândea la asta chiar şi când şfichiuia aerul cu pana dură a chitarei pentru ca apoi să vibreze coardele cu ea, cântând într-o desăvârşită armonie cu el şi făcând boxele să se zguduie. Ritchie nu se schimbase, dar Karin da. Cu mai mulţi ani în urmă, bunătatea ei a început să se întrevadă din spatele măştii sale rebele, apoi, în scurt timp, Ritchie se trezise că asistă neputincios la ridicarea nivelul de moralitate a soţiei lui care îl depăşea pe al lui şi se mult înălţa deasupra. Nu se putea spune că renunţase la cocaină, la cocteiluri, la ţigări şi să se mai culce cu băieţii şi fetele care-i plăceau, ci le lăsase cu uşurinţă în urmă, ca pe nişte pantofi vechi. „Hai să ne mutăm la ţară“, a zis ea, şi au cumpărat o casă în Hampshire. A rămas alături de el, frumoasă, talentată, amuzantă, iubitoare şi doar a lui, mama copiilor săi, iar el era îngrozit.
Fragment din Invaziile inimii de James Meek, în curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, colecţia Raftul Denisei. Traducere de Carmen Toader.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
