Zilele trecute, facandu-mi-se din nou dor de carte proaspata, m-am hotarat sa trag o raita pe la libraria Humanitas. Obiceiul l-am deprins inca din anii '90, pe vremea cand frumusetea Ionelei imi accentua pofta de lectura pana intr-atat, incat ajunsesem sa-l infurii de-a binelea pe Emil Brumaru, vizitatorul cel mai asiduu al locului.
Pai cum sa nu-l enervez cand Ionela, cu parul ei blond si ochi ca maslina, zambea atat de strengar? Cum sa nu cumperi libraria intreaga de dragul ei? Subtire, delicata, cu trup de codana pusa pe sotii si cu pielea mai alba chiar decat spuma marii din care, zice-se, a iesit zeita iubirii, Ionela parea, ca sa citam in continuare din clasici, o inchipuire de vraja sau de vis, suava fara sa fie abstracta, in felul inubliabilelor plasmuiri botticelliene.
Vazand-o asa, cum paseste gratios printre rafturi pentru a pune tomurile in ordine, aveam cateodata senzatia ca ma aflu chiar in prezenta Isoldei cea cu brate subtiri si nervoase. Fara sa uit de spada regelui Marc, recunosc, mi-a trebuit destula stapanire de sine sa nu-mi pierd mintile, precum nenorocitul cavaler blestemat sa ravneasca la fructul oprit incarnat taman in sotia prietenului. Evident, si nu doar din considerente etice, amorul meu era sortit sa se consume exclusiv in imaginatie, ca in orice poveste sentimentala nutrita de carti.
Astfel, cand nu o vedeam, citeam pe rupte pana in zori gandindu-ma cum am s-o impresionez a doua zi cu "eruditia" mea, in care intrau de-a valma Hegel, Fichte, Schelling, Etienne Gilson, Alexandrian, Lao Tse, Eliphas Levi, Papus, Hannah Arendt, Popper, Thomas S. Kuhn, Rudolf Otto, Heinrich Zimmer, Freud si Jung, Berdiaev, Florenski sau Sestov, dar si vedetele autohtone, de la "recuperatii" Eliade, Noica, Cioran sau Ionesco la Plesu si Liiceanu, continuatorii fideli ai elitelor de mai an, giranti la randul lor ai vipurilor tranzitiei, de la Cartarescu la Patapievici (si vitavercea, desigur!).
Din pacate, Ionela nu prea se arata impresionata nici de cunostintele, nici de talentul meu. In librarie intrau totusi, oameni de seama, intelectualii de top ai Iasiului, un Alexandru Zub, un Stefan Afloroaie, un Al. Calinescu, ca sa nu mai vorbim de multimea fara numar a celebritatilor locale din breasla scriitorilor, printre care Brumaru parea cel mai indreptatit sa-i castige o durabila admiratie. Uf, de-ar sti el cat il uram!... Eu nu-i spuneam Ionelei nici poezii originale, nici bancuri (niciodata nu le-am tinut minte) si, probabil, nimic demn de interesul unei femei cultivate.
Eram, bineinteles, timid, prost ca gardul. De aceea, cand ne intalneam, preferam s-o ascult doar pe ea. Am inteles repede ca gusturile noastre mergeau in directii opuse, si atunci, ca sa-i fac pe plac, ii cantam in struna, in speranta de a-i castiga sentimente ceva mai temeinice. Ea vorbea si zambea, zambea si vorbea, gasind in mine probabil cel mai docil admirator, gata oricand s-o asculte cu gura cascata si, la o adica, sa puna mana la descarcat masina cu carti, sa aranjeze nitel marfa, sa faca mici comisioane. Ce mai, eram amorezat pana peste poate! Dar, spre lauda ei, Ionela nu a profitat niciodata de uriasa mea disponibilitate afectiva. Protesta ori de cate ori ii saream in ajutor, ceea ce alimenta admiratia mea deja cu mult peste marginile admise. Uneori imi parea o icoana.
Deveniseram prieteni fara sa ne spunem nimic. Nici nu stiu daca avea habar cum ma cheama. Nu mi-a spus niciodata pe nume, probabil din teama de a nu gresi, aducandu-mi o nemeritata jignire. Dar mie nu-mi pasa, credeam ca pastreaza pentru mai tarziu gestul familiar si ca-mi va rosti, cand se va ivi prilejul indelung asteptat, numele. Imi placea la nebunie s-o ascult turuind verzi si uscate, fara sa bag in seama foarte bine continutul vorbelor ei (cateodata isi dadea seama ca nu sunt atent, dar nu protesta), pana cand vreun nepoftit odios (mereu se intampla sa apara cate cineva!) mi-o rapea, strecurandu-mi in suflet fiorul geloziei.
De teama sa nu aflu lucruri urate, paraseam in graba incinta care ajungea sa mi se para, brusc, neincapatoare. Dorinta mea cea mai apriga in astfel de momente era sa-i extermin pe toti oamenii importanti care mi-o puteau fura pe Ionela dupa bunul lor plac. Mi-am jurat sa ajung cel mai mare scriitor, sa iau Nobelul, sa-i arat eu Ionelei de ce sunt in stare! Mi-as fi dorit-o numai a mea, dar nu atat ca femeie (cum s-ar putea, gresit, intelege), cat ca pe un talisman pretios, purtator de noroc. Nu mi-o puteam imagina pe Ionela decat in proximitatea cartilor, in felul unui duh minunat la chip si la trup, coborat chiar din ele. De aceea, lecturile din acea perioada se leaga de prezenta ei vie in asemenea masura, incat pana si sublinierile de pe marginea paginilor pastreaza pentru mine o fragranta ametitoare, farame din conturul fapturii ei de carne si fum.
Nici nu mai stiu cand a plecat. Sunt ani, dar imi amintesc si acum de parca ar fi fost ieri cat de nenorocit m-am simtit afland vestea. Cu cateva zile inainte imi facuse cadou un tom dificil (Otto Pšggeler, Drumul gandirii lui Heidegger), fara sa ma intrebe de ma intereseaza ori nu subiectul. "Iti place sa-l tii in maini", mi-a zis, incantata.
Atat a mai ramas din Ionela. O carte cu coperte catifelate.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
