III. Gheorghe Iacob: Ingerul/diavolul mi-a vorbit

Dupa o copilarie tulbure, presarata cu dese necazuri si neajunsuri, decizia mea de a fugi la Ploiesti mi-a adus salvarea. Am ajuns intr-un oras in care am avut parte de multa binecuvantare, fiindca am nimerit intr-o familie in mijlocul careia m-am simtit cum, poate, nici acasa nu ma simtisem, decat in primii ani de viata, adica ocrotit; m-au iubit si m-au crescut ca pe copilul lor, desi ei insisi aveau doi copii. Unul dintre ei, cel mai mic, a devenit la varsta de 23 de ani seful unei catedre de fizica la Nisa. A terminat liceul la 14-15 ani, apoi facultatea la Lyon, devenind un mare fizician. Mai ales noi doi am copilarit impreuna si tot impreuna am facut o sumedenie de nazdravanii.

De pilda, cand ma trimiteau in oras pe mine, il luam si pe el. Odata ajunsi acolo, primul lucru pe care il faceam era sa ne oprim in dreptul unei vitrine cu tablouri, ca la o expozitie. Erau lucrarile unui anume pictor Voda. Aparitie pitoreasca, acesta umbla ca orice artist cu renume, care se respecta: cu basca si lavaliera colorata... Era impozant si imi placeau la nebunie lucrarile lui. Pierdeam ore intregi uitandu-ne la ele, asa incat, dupa patru sau cinci ore, cand ajungeam acasa, parintii - asa le voi spune de-acum inainte - erau disperati, ne certau, dar data urmatoare tot acolo ne duceam. Si uite-asa m-a provocat acest artist, pe care la varsta aceea nu-l intelegeam, nu stiam cat de valoros sau cat de mediocru este. Mai tarziu, am aflat cu lux de amanunte si cine a fost, si ce a facut...

 

Dragostea pentru pictura m-a facut, cum era de asteptat, sa-mi incerc si eu talentul. Ani de zile sau, mai curand, ani de nopti am facut mii de desene intr-o camara de langa camera mea. Parintii treceau seara, pe la zece, sa vada daca m-am culcat. Evident ca eu aveam grija sa par cat se poate de adormit, dar, dupa ce plecau, coboram din pat si dadeam fuga in camara de vreo doi metri patrati, unde se tineau hainele de vara sau de iarna atunci cand renuntam vremelnic la ele. Acolo ma astepta o lampa pe care o bagam in priza si ma apucam de lucru. Cumparam cu cinci lei fotografii cu fete frumoase si le desenam. Am lucrat asa vreo doi ani si jumatate, daca nu chiar trei. Parintii se mirau de ce ochii imi erau tot timpul rosii si imflamati si m-au trimis la doctor, crezand ca am vreo boala si ca li se vor imbolnavi copiii, desi eu eram tot copilul lor, asa ziceau ei. Medicul, de cum m-a vazut, m-a intrebat: "Ma, ce faci tu noaptea?". Nu era de ieri, de azi in meserie. "Nimic, domnu' doctor." Stia insa foarte bine ce se intampla cu mine si mi-a interzis sa mai pierd noptile.

In ciuda interdictiei, am continuat sa desenez noapte de noapte, dupa ce "se suna" stingerea in casa. Abia cand am plecat din Ploiesti m-am oprit. Nu am pastrat acele desene, pentru ca nu le dadeam nici o importanta, dar desenam continuu, fara oprire, iar aceasta practica (sau ucenicie, daca vreti) pe care am facut-o in acei ani m-a ajutat enorm, fiindca atunci cand am dat examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice din Bucuresti, am intrat dupa o pregatire de numai o saptamana. Si zic eu ca a fost un succes, deoarece ochiul nu m-a inselat niciodata... Aveam 20 de ani, iar anii erau 1945-1946. Admiterea mea la facultate a fost dictata de pronia cereasca atunci cand mi-a fost scos in cale Armeanu', dar despre asta v-am mai povestit deja.

Inainte insa a venit razboiul si lucrurile s-au schimbat radical. Familia la care statusem a plecat definitiv in Franta. Acolo se si cunoscusera, el - oltean, ea - parizianca. El - croitor, ea - fata cu o cultura aleasa. Au calatorit enorm pana sa ajunga in Romania. Au fost prin toate tarile latine. Pe unde ajungeau, puneau firma de croitorie pe poarta si de a doua zi aveau clienti. Stateau ce stateau, apoi se mutau in alt oras, in alta tara. Au vazut expozitii, filme, spectacole de teatru, de opera, muzee mari, muzee mici. Ce mai, erau foarte cultivati pentru treapta profesionala pe care se gaseau. Au plecat insa la Paris, iar eu mi-am incercat norocul la Bucuresti, unde nu am avut altceva de facut decat sa practic meseria pe care o invatasem de mic. M-am angajat la un croitor care isi avea atelierul in Pasajul Blanduziei, langa Banca Nationala, un banatean. Om cu totul deosebit, care, greu de crezut, nu numai ca stia cateva limbi straine, dar, am spus-o, cred, in episodul trecut, era foarte preocupat de muzica si, la cei aproximativ 60 de ani pe care ii avea, lua continuu lectii de pian. Acolo l-am cunoscut pe Eugen Jebeleanu, care pe vremea aceea (si nu numai atunci) era un tip de stanga. Ca si croitorul meu.

 

Poate nu stiati, dar eu am intrat la Institutul de Arte Plastice fara sa fi facut liceul. Nu stiu cum s-a intamplat, ce misculatii au facut ei prin actele mele, cert este ca, pe toata perioada facultatii, nimeni nu m-a intrebat nimic de studiile medii, iar Institutul l-am terminat fara probleme. E drept, aveam cateodata senzatia ca la mijloc trebuie sa fie ceva, dar nu s-a intamplat niciodata nimic. Nu m-am impiedicat decat la diploma, dar nu pentru studii, ci pentru faptul ca am fost considerat formalist. In scoala profesorii nu m-au influentat, zic eu; de la bun inceput, nu stiu ce sau cine m-a impins pe o cale buna; mi-am dictat singur drumul in viata si intotdeauna, inca de mic copil, am intrat in joc numai atunci cand am simtit ca voi castiga. La Ploiesti era un teren de fotbal in spatele casei, unde copiii de varsta mea jucau risca (joc de noroc in care jucatorii trebuie sa ghiceasca pe ce parte va cadea o moneda aruncata in aer, n.m., M.G.). Aveam si eu ceva maruntis la mine, dar nu jucam decat cand inima mea imi spunea ca o sa castig. Deci ei aruncau banul, iar eu, cand simteam ca am ghicit, nici nu apuca sa cada moneda si puneam miza jos. Au observat la un moment dat si au zis ca trisez, mi-au tras o mama de bataie si de atunci nu m-am mai dus pe terenul de fotbal din spatele casei. Era, asadar, ceva ce pornea din mine. Si mai tarziu, cand trebuia sa iau vreo decizie, acelasi lucru se intampla, de parca cineva ascuns in mine imi dicta ce trebuia sa fac si ce nu.

Chiar acum, de curand, cu prilejul expozitiei, am luat de la Muzeul National de Arta noua lucrari. Imi dorisem ca printre acestea sa se numere si una anume. S-au justificat ca nu au voie s-o scoata din muzeu, deoarece urma sa fie restaurata. In locul ei mi-au dat o lucrare care se numeste "Protest", piesa de tinerete la care eu tin foarte mult, cu impuscarea muncitorilor tipografi in fata Teatrului National, pe 13 decembrie 1918. La vremea respectiva, mi se sugerase aceasta tema, iar eu am pictat tabloul dar nu li l-am dat. L-am vandut probabil, caci altfel n-ar fi avut cum ajunge la Muzeul National de Arta. Aceasta lucrare urma deci sa fie expusa la Dalles, dar acel ingeras sau diavolul care m-a condus in viata mi-a venit din nou in ajutor. M-am trezit noaptea pe la ora doua, am sarit din pat si, deodata, o voce puternica mi-a strigat destul de tare: "Retrage Protestul!" Asta s-a repetat de cateva ori cu o acuitate extraordinara... A doua zi am venit glont aici, la Dalles, si le-am spus ca vreau sa retrag lucrarea, dar ei o retrasesera deja, spunandu-mi ca s-ar putea ca oamenii sa nu inteleaga prin ce am trecut noi, ce s-a intamplat atunci. Lucrarea insa este foarte frumoasa si-mi place. In viata, important este sa fii sincer cu tine si cu ceilalti. De ce sa mint? Imi place Protestul.