Volumul de debut al lui Sorin Catarig (Uneleconsideraţii asupra tehnicii salvării aparenţelor, Ed. Versus,Iaşi, 2003) lăsa impresia epuizării experienţelor fundamentale,prinse in acordurile de impecabilă ţinută ale unei scriiturirafinate, modelată caligrafic de obsesia captării celor mai fine şievazive nuanţe sufleteşti.
Dar, conştient că a vorbi despresuflet e la indemâna oricui, prozatorul se delimita de o asemeneafutilă indeletnicire şi, in loc să se dedice atractivei ştiinţe dea detalia la nesfârşit ceea ce nu există, sacrifica fără milăaccidentalul, incercând să traseze reguli imponderabilului şi săalcătuiască din numai câteva linii un fel de hartă asensibilităţii, din care să nu lipsească momentele cu adevăratsemnificative ale vieţii interioare. Refuzul confesiunii indicadespărţirea totdeauna niţel dureroasă de confortul narcisist, aliubirii de sine, după cum puţina preţuire arătată evenimentului sedatora unei raportări in cheie mai gravă faţă de realitate, orealitate decantată prin susţinută reflecţie, percepută subiectivşi nu privită din exterior, fotografic. Fără a alerga după faptesenzaţionale şi amănuntele pitoreşti atât de căutate intr-o lumecare face atâta tam-tam pe chestia "diferenţierii" şi amulticulturalismului, Catarig işi marca intrarea in literatură caun aristocrat, cu o apăsată conştiinţă a singularităţii sale. Primacarte putea fi şi ultima, aşa cum lăsa de altfel să se inţeleagăfără echivoc epilogul menit să regizeze o discret asumată retrageredin scenă: "mi-e mâna indeajuns de grea/ să-mi sapeepitaful".
Dar iată că n-a fost aşa. Noulsău volum, Moarte printre stabilopozi, mărturiseşte operseverenţă care ar putea părea cu totul nepotrivită dacă nu artrimite spre noi ecoul purificat al cuvintelor folosite cândvapentru "salvarea aparenţelor" şi regăsirea in spaţiul privilegiatal copilăriei. Autorul exploatează aici, intr-o manieră incă şi mairadicală, de se poate imagina una ca asta, aceleaşi experienţedezvăluite in prozele anterioare, cu o conştiinţă şi mai acută adeja spusului/trăitului. Vocea celui care vorbeşte vine parcă,intr-adevăr, de dincolo de mormânt. Apoi, dacă in Uneleconsideraţii... se remarca fără efort caracterul linear,ordonat cronologic, al relatării celor mai importante etape dinbiografia interioară a personajului, in vederea edificării de sine(de la copilărie la maturitate), acum tehnica folosită e aceea adecupajului, iar diferitele fragmente care compun textul seaglutinează după alte criterii decât cele vizând constituirea unui"subiect" epic. Discursul, hai să-i spunem tot "narativ" in lipsaunui termen mai potrivit pentru cazul de faţă, ilustrează mai multemoduri de a privi şi de a gândi lumea, din perspective variate, şie modelat după o partitură interpretată pe diverse tonuri şi inmultiple registre, stabilirea identităţii eului-povestitordovedindu-se o treabă mai anevoioasă decât căutarea acului in carulcu fân. De altfel, "personajul" incearcă inutil din goluri să senască şi să obţină un loc sub soare, destrămându-se prinmultiplicare, ca o figură reflectată in cioburile unei oglinzisparte, in tot atâtea chipuri inceţoşate şi contradictorii. Iarrealitatea devine parcă inconsistentă şi se lasă lesne substituităde imaginea ei, printr-o tehnică narativă ce aminteşte deneliniştitoarea invenţie a lui Morel descrisă detaliat intr-o cartecare a avut momentul ei de glorie. Probabil Catarig va fi citit cuviu interes romanul lui Bioy Casares (celebru şi datoritămemorabilei pelicule a lui Resnais, Anul trecut laMarienbad), de vreme ce in palimpsestul textului său se pot cuuşurinţă descifra cuvintele prozatorului argentinian: "... ceea cea fost gândit şi simţit in timpul vieţii va constitui un alfabet,cu care imaginea va continua să inţeleagă totul (după cum noi, culiterele unui alfabet, putem inţelege şi compune orice cuvânt).Viaţa va fi, deci, un depozit al inexistenţei (s.n.). Faptulcă noi, ca fiinţe vii, nu putem inţelege nimic in afara timpului şia spaţiului, poate sugera că viaţa noastră nu e prea diferită desupravieţuirea obţinută cu acest aparat (invenţia,n.n.)".
E greu, dacă nu imposibil, sărezumi conţinutul textelor din prezentul volum. Cine vrea cu totdinadinsul să piardă vremea, n-are decât. Trebuie să fii insă preanaiv să nu-ţi dai seama că toate poveştile sunt la fel. Catarigştie foarte bine lucrul acesta, şi de aceea optează pentru un tipde discurs abstract, aparent fără obiect, construit dupăprincipiile unei poetici non-mimetice, care privilegiază simbolulşi mizează pe capacitatea de sugestie a formei, o formă pură,eliberată de obsesia sensului.
Cele patru "cărţi" in care eimpărţit textul conţin, fiecare, câte trei capitole, ceea ce scoatein evidenţă atenţia deosebită acordată structurii in sine. Totastfel, secţiunea de note plasată in final nu are rostul, aşa cumse intâmplă de obicei, de a explica anumite pasaje obscure ori de atrimite, pedant, la titluri de referinţă. Autorul nu face paradă deerudiţie şi nu se lansează in jocuri livreşti, deşi i-ar fi foartela indemână. "Notele" lui Catarig sunt mai degrabă "muzicale", suntsunete, acorduri care reiau temele fundamentale dezvoltate peparcurs: copilăria, iubirea, singurătatea, moartea şi, nu inultimul rând, scrisul. Proza autorului capătă, clar, formacompoziţiei muzicale: fragmentele nu se mai inlănţuie silogistic,cum dictează acea logică mult prea increzătoare in cauzalitate, invederea construirii şi dezvoltării unei intrigi anume, ciconfigurează un univers de semne alcătuit din unităţi şi ansamblurigrupate in jurul câtorva nuclee după regulile precise ale uneiaustere geometrii sonore.
Cât despre sensibilitateaprozatorului, se remarcă imediat latura nostalgică, evocatoare, darşi vâna tragică, de extracţie concentrat expresionistă, cudeschidere către metafizic. Starea cea mai caracteristică a"personajelor" lui Catarig este tristeţea, lehamitea de a exista.De aici şi recurenţa stărilor de eşec interior, de ratare pe toateplanurile, la care contribuie din plin şi factorul social-politic,in orizontul unei singurătăţi exasperante, străbătută invariabil defiorul thanatic. Prozatorul nu este insă un judecător incruntat allumii şi oamenilor. Dimpotrivă! Atitudinea sa e tolerantă şiinţelegătoare, vădind compasiune faţă de fragilitatea universuluiviu şi de suferinţa nemângâiată pe care o aduce cu sine conştiinţatrecerii. In cuvintele scriitorului se strecoară amarul unui regretpe care nu-l poate pricepe decât cel ce a iubit cu adevărat viaţaşi frumuseţea clipelor care nu se mai intorc.
Dar scrisul? Nu salvează el oarenimic de la naufragiul iminent?
Conştient de limitele semanticeale oricărui fel de discurs, prozatorul privilegiază figura, formasensului, şi nu conţinutul, mesajul vehiculat. Sintaxa e ţinută lamare cinste, ca factor esenţial al creaţiei, singurul in măsură săeternizeze emoţiile şi trăirile individuale. Sentimente avem cutoţii. Ceea ce ne lipseşte adesea e insă expresia lor. Cine spuneacă imortalitatea e o funcţie a gramaticilor? Nu mai ştiu. Dar nu mise pare hazardat să cred că vorbele acestea i-ar fi plăcutautorului cărţii de faţă. De altfel, sub titlul Despre adevăratafrumuseţe a stilului clasic sunt grupate chiar paginile-cheie,de maximă densitate, ale prozei lui Catarig. Fragmentul nu este,cum ne-am putea aştepta, teoretic, reflexiv. E vorba de relatareain notă evocatoare a unui episod din copilăria protagonistului. Inplus, tema nu mai e tratată muzical, ci narativ, transformându-sein principalul motiv simbolic in jurul căruia se concentreazăbiografia spirituală a scriitorului: "e o temă foarte delicatăşi deosebit de frumoasă, aproape dansantă, aici viorile intoneazăun motiv suav pe care este cu neputinţă să nu-l reţii, intenţionezsă vă aduc un disc pe care este inregistrată lucrarea in intregime,păcat numai că aparatul e cam uzat, dar chiar şi in condiţiileastea vă puteţi face o idee despre felul in care sună totul peviu".
Pentru a reuşi să găseştisunetul pur al propriei vieţi, e necesar ca mai intâi să incerci săuiţi că exişti: "e destul să mă intind pe spate pe banchetă ca sănu mai văd nimic altceva ca totul să pară in regulă şi numai noriisă alunece cu mişcări pline de graţie pe cerul de un albastru totmai intunecat". Dar, când "toamna e deja aproape", sunetul acestase umple de rezonanţa melancolică a frumuseţii tuturor lucrurilorcăutate şi pierdute in vis. Presimţire a unui univers ingânat dealte, misterioase, acorduri. Frumuseţe a lucrurilor care nu există.Dar care, iată, nici să moară nu vor.
ANTONIO PATRAS (n. 1973).Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea"Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista"Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru alUniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiriliterare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonatoral colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I.Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe innoaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despreoameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie apersonalitatii, 2007.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
