IASII LUI PATRAS/ Despre frumuseţea lucrurilor care nu există
Autor:
Patras Antonio
08.04.2010
Volumul de debut al lui Sorin Catarig (Unele
consideraţii asupra tehnicii salvării aparenţelor, Ed. Versus,
Iaşi, 2003) lăsa impresia epuizării experienţelor fundamentale,
prinse in acordurile de impecabilă ţinută ale unei scriituri
rafinate, modelată caligrafic de obsesia captării celor mai fine şi
evazive nuanţe sufleteşti.
Dar, conştient că a vorbi despre
suflet e la indemâna oricui, prozatorul se delimita de o asemenea
futilă indeletnicire şi, in loc să se dedice atractivei ştiinţe de
a detalia la nesfârşit ceea ce nu există, sacrifica fără milă
accidentalul, incercând să traseze reguli imponderabilului şi să
alcătuiască din numai câteva linii un fel de hartă a
sensibilităţii, din care să nu lipsească momentele cu adevărat
semnificative ale vieţii interioare.
Refuzul confesiunii indica
despărţirea totdeauna niţel dureroasă de confortul narcisist, al
iubirii de sine, după cum puţina preţuire arătată evenimentului se
datora unei raportări in cheie mai gravă faţă de realitate, o
realitate decantată prin susţinută reflecţie, percepută subiectiv
şi nu privită din exterior, fotografic. Fără a alerga după fapte
senzaţionale şi amănuntele pitoreşti atât de căutate intr-o lume
care face atâta tam-tam pe chestia "diferenţierii" şi a
multiculturalismului, Catarig işi marca intrarea in literatură ca
un aristocrat, cu o apăsată conştiinţă a singularităţii sale. Prima
carte putea fi şi ultima, aşa cum lăsa de altfel să se inţeleagă
fără echivoc epilogul menit să regizeze o discret asumată retragere
din scenă: "mi-e mâna indeajuns de grea/ să-mi sape
epitaful".
Dar iată că n-a fost aşa. Noul
său volum, Moarte printre stabilopozi, mărturiseşte o
perseverenţă care ar putea părea cu totul nepotrivită dacă nu ar
trimite spre noi ecoul purificat al cuvintelor folosite cândva
pentru "salvarea aparenţelor" şi regăsirea in spaţiul privilegiat
al copilăriei. Autorul exploatează aici, intr-o manieră incă şi mai
radicală, de se poate imagina una ca asta, aceleaşi experienţe
dezvăluite in prozele anterioare, cu o conştiinţă şi mai acută a
deja spusului/trăitului. Vocea celui care vorbeşte vine parcă,
intr-adevăr, de dincolo de mormânt. Apoi, dacă in Unele
consideraţii... se remarca fără efort caracterul linear,
ordonat cronologic, al relatării celor mai importante etape din
biografia interioară a personajului, in vederea edificării de sine
(de la copilărie la maturitate), acum tehnica folosită e aceea a
decupajului, iar diferitele fragmente care compun textul se
aglutinează după alte criterii decât cele vizând constituirea unui
"subiect" epic. Discursul, hai să-i spunem tot "narativ" in lipsa
unui termen mai potrivit pentru cazul de faţă, ilustrează mai multe
moduri de a privi şi de a gândi lumea, din perspective variate, şi
e modelat după o partitură interpretată pe diverse tonuri şi in
multiple registre, stabilirea identităţii eului-povestitor
dovedindu-se o treabă mai anevoioasă decât căutarea acului in carul
cu fân. De altfel, "personajul" incearcă inutil din goluri să se
nască şi să obţină un loc sub soare, destrămându-se prin
multiplicare, ca o figură reflectată in cioburile unei oglinzi
sparte, in tot atâtea chipuri inceţoşate şi contradictorii. Iar
realitatea devine parcă inconsistentă şi se lasă lesne substituită
de imaginea ei, printr-o tehnică narativă ce aminteşte de
neliniştitoarea invenţie a lui Morel descrisă detaliat intr-o carte
care a avut momentul ei de glorie. Probabil Catarig va fi citit cu
viu interes romanul lui Bioy Casares (celebru şi datorită
memorabilei pelicule a lui Resnais, Anul trecut la
Marienbad), de vreme ce in palimpsestul textului său se pot cu
uşurinţă descifra cuvintele prozatorului argentinian: "... ceea ce
a fost gândit şi simţit in timpul vieţii va constitui un alfabet,
cu care imaginea va continua să inţeleagă totul (după cum noi, cu
literele unui alfabet, putem inţelege şi compune orice cuvânt).
Viaţa va fi, deci, un depozit al inexistenţei (s.n.). Faptul
că noi, ca fiinţe vii, nu putem inţelege nimic in afara timpului şi
a spaţiului, poate sugera că viaţa noastră nu e prea diferită de
supravieţuirea obţinută cu acest aparat (invenţia,
n.n.)".
E greu, dacă nu imposibil, să
rezumi conţinutul textelor din prezentul volum. Cine vrea cu tot
dinadinsul să piardă vremea, n-are decât. Trebuie să fii insă prea
naiv să nu-ţi dai seama că toate poveştile sunt la fel. Catarig
ştie foarte bine lucrul acesta, şi de aceea optează pentru un tip
de discurs abstract, aparent fără obiect, construit după
principiile unei poetici non-mimetice, care privilegiază simbolul
şi mizează pe capacitatea de sugestie a formei, o formă pură,
eliberată de obsesia sensului.
Cele patru "cărţi" in care e
impărţit textul conţin, fiecare, câte trei capitole, ceea ce scoate
in evidenţă atenţia deosebită acordată structurii in sine. Tot
astfel, secţiunea de note plasată in final nu are rostul, aşa cum
se intâmplă de obicei, de a explica anumite pasaje obscure ori de a
trimite, pedant, la titluri de referinţă. Autorul nu face paradă de
erudiţie şi nu se lansează in jocuri livreşti, deşi i-ar fi foarte
la indemână. "Notele" lui Catarig sunt mai degrabă "muzicale", sunt
sunete, acorduri care reiau temele fundamentale dezvoltate pe
parcurs: copilăria, iubirea, singurătatea, moartea şi, nu in
ultimul rând, scrisul. Proza autorului capătă, clar, forma
compoziţiei muzicale: fragmentele nu se mai inlănţuie silogistic,
cum dictează acea logică mult prea increzătoare in cauzalitate, in
vederea construirii şi dezvoltării unei intrigi anume, ci
configurează un univers de semne alcătuit din unităţi şi ansambluri
grupate in jurul câtorva nuclee după regulile precise ale unei
austere geometrii sonore.
Cât despre sensibilitatea
prozatorului, se remarcă imediat latura nostalgică, evocatoare, dar
şi vâna tragică, de extracţie concentrat expresionistă, cu
deschidere către metafizic. Starea cea mai caracteristică a
"personajelor" lui Catarig este tristeţea, lehamitea de a exista.
De aici şi recurenţa stărilor de eşec interior, de ratare pe toate
planurile, la care contribuie din plin şi factorul social-politic,
in orizontul unei singurătăţi exasperante, străbătută invariabil de
fiorul thanatic. Prozatorul nu este insă un judecător incruntat al
lumii şi oamenilor. Dimpotrivă! Atitudinea sa e tolerantă şi
inţelegătoare, vădind compasiune faţă de fragilitatea universului
viu şi de suferinţa nemângâiată pe care o aduce cu sine conştiinţa
trecerii. In cuvintele scriitorului se strecoară amarul unui regret
pe care nu-l poate pricepe decât cel ce a iubit cu adevărat viaţa
şi frumuseţea clipelor care nu se mai intorc.
Dar scrisul? Nu salvează el oare
nimic de la naufragiul iminent?
Conştient de limitele semantice
ale oricărui fel de discurs, prozatorul privilegiază figura, forma
sensului, şi nu conţinutul, mesajul vehiculat. Sintaxa e ţinută la
mare cinste, ca factor esenţial al creaţiei, singurul in măsură să
eternizeze emoţiile şi trăirile individuale. Sentimente avem cu
toţii. Ceea ce ne lipseşte adesea e insă expresia lor. Cine spunea
că imortalitatea e o funcţie a gramaticilor? Nu mai ştiu. Dar nu mi
se pare hazardat să cred că vorbele acestea i-ar fi plăcut
autorului cărţii de faţă. De altfel, sub titlul Despre adevărata
frumuseţe a stilului clasic sunt grupate chiar paginile-cheie,
de maximă densitate, ale prozei lui Catarig. Fragmentul nu este,
cum ne-am putea aştepta, teoretic, reflexiv. E vorba de relatarea
in notă evocatoare a unui episod din copilăria protagonistului. In
plus, tema nu mai e tratată muzical, ci narativ, transformându-se
in principalul motiv simbolic in jurul căruia se concentrează
biografia spirituală a scriitorului: "e o temă foarte delicată
şi deosebit de frumoasă, aproape dansantă, aici viorile intonează
un motiv suav pe care este cu neputinţă să nu-l reţii, intenţionez
să vă aduc un disc pe care este inregistrată lucrarea in intregime,
păcat numai că aparatul e cam uzat, dar chiar şi in condiţiile
astea vă puteţi face o idee despre felul in care sună totul pe
viu".
Pentru a reuşi să găseşti
sunetul pur al propriei vieţi, e necesar ca mai intâi să incerci să
uiţi că exişti: "e destul să mă intind pe spate pe banchetă ca să
nu mai văd nimic altceva ca totul să pară in regulă şi numai norii
să alunece cu mişcări pline de graţie pe cerul de un albastru tot
mai intunecat". Dar, când "toamna e deja aproape", sunetul acesta
se umple de rezonanţa melancolică a frumuseţii tuturor lucrurilor
căutate şi pierdute in vis. Presimţire a unui univers ingânat de
alte, misterioase, acorduri. Frumuseţe a lucrurilor care nu există.
Dar care, iată, nici să moară nu vor.
ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.