IASII LUI PATRAS/ Despre frumuseţea lucrurilor care nu există

Autor: Patras Antonio 08.04.2010
Volumul de debut al lui Sorin Catarig (Unele consideraţii asupra tehnicii salvării aparenţelor, Ed. Versus, Iaşi, 2003) lăsa impresia epuizării experienţelor fundamentale, prinse in acordurile de impecabilă ţinută ale unei scriituri rafinate, modelată caligrafic de obsesia captării celor mai fine şi evazive nuanţe sufleteşti.
Dar, conştient că a vorbi despre suflet e la indemâna oricui, prozatorul se delimita de o asemenea futilă indeletnicire şi, in loc să se dedice atractivei ştiinţe de a detalia la nesfârşit ceea ce nu există, sacrifica fără milă accidentalul, incercând să traseze reguli imponderabilului şi să alcătuiască din numai câteva linii un fel de hartă a sensibilităţii, din care să nu lipsească momentele cu adevărat semnificative ale vieţii interioare. Refuzul confesiunii indica despărţirea totdeauna niţel dureroasă de confortul narcisist, al iubirii de sine, după cum puţina preţuire arătată evenimentului se datora unei raportări in cheie mai gravă faţă de realitate, o realitate decantată prin susţinută reflecţie, percepută subiectiv şi nu privită din exterior, fotografic. Fără a alerga după fapte senzaţionale şi amănuntele pitoreşti atât de căutate intr-o lume care face atâta tam-tam pe chestia "diferenţierii" şi a multiculturalismului, Catarig işi marca intrarea in literatură ca un aristocrat, cu o apăsată conştiinţă a singularităţii sale. Prima carte putea fi şi ultima, aşa cum lăsa de altfel să se inţeleagă fără echivoc epilogul menit să regizeze o discret asumată retragere din scenă: "mi-e mâna indeajuns de grea/ să-mi sape epitaful".
Dar iată că n-a fost aşa. Noul său volum, Moarte printre stabilopozi, mărturiseşte o perseverenţă care ar putea părea cu totul nepotrivită dacă nu ar trimite spre noi ecoul purificat al cuvintelor folosite cândva pentru "salvarea aparenţelor" şi regăsirea in spaţiul privilegiat al copilăriei. Autorul exploatează aici, intr-o manieră incă şi mai radicală, de se poate imagina una ca asta, aceleaşi experienţe dezvăluite in prozele anterioare, cu o conştiinţă şi mai acută a deja spusului/trăitului. Vocea celui care vorbeşte vine parcă, intr-adevăr, de dincolo de mormânt. Apoi, dacă in Unele consideraţii... se remarca fără efort caracterul linear, ordonat cronologic, al relatării celor mai importante etape din biografia interioară a personajului, in vederea edificării de sine (de la copilărie la maturitate), acum tehnica folosită e aceea a decupajului, iar diferitele fragmente care compun textul se aglutinează după alte criterii decât cele vizând constituirea unui "subiect" epic. Discursul, hai să-i spunem tot "narativ" in lipsa unui termen mai potrivit pentru cazul de faţă, ilustrează mai multe moduri de a privi şi de a gândi lumea, din perspective variate, şi e modelat după o partitură interpretată pe diverse tonuri şi in multiple registre, stabilirea identităţii eului-povestitor dovedindu-se o treabă mai anevoioasă decât căutarea acului in carul cu fân. De altfel, "personajul" incearcă inutil din goluri să se nască şi să obţină un loc sub soare, destrămându-se prin multiplicare, ca o figură reflectată in cioburile unei oglinzi sparte, in tot atâtea chipuri inceţoşate şi contradictorii. Iar realitatea devine parcă inconsistentă şi se lasă lesne substituită de imaginea ei, printr-o tehnică narativă ce aminteşte de neliniştitoarea invenţie a lui Morel descrisă detaliat intr-o carte care a avut momentul ei de glorie. Probabil Catarig va fi citit cu viu interes romanul lui Bioy Casares (celebru şi datorită memorabilei pelicule a lui Resnais, Anul trecut la Marienbad), de vreme ce in palimpsestul textului său se pot cu uşurinţă descifra cuvintele prozatorului argentinian: "... ceea ce a fost gândit şi simţit in timpul vieţii va constitui un alfabet, cu care imaginea va continua să inţeleagă totul (după cum noi, cu literele unui alfabet, putem inţelege şi compune orice cuvânt). Viaţa va fi, deci, un depozit al inexistenţei (s.n.). Faptul că noi, ca fiinţe vii, nu putem inţelege nimic in afara timpului şi a spaţiului, poate sugera că viaţa noastră nu e prea diferită de supravieţuirea obţinută cu acest aparat (invenţia, n.n.)".
E greu, dacă nu imposibil, să rezumi conţinutul textelor din prezentul volum. Cine vrea cu tot dinadinsul să piardă vremea, n-are decât. Trebuie să fii insă prea naiv să nu-ţi dai seama că toate poveştile sunt la fel. Catarig ştie foarte bine lucrul acesta, şi de aceea optează pentru un tip de discurs abstract, aparent fără obiect, construit după principiile unei poetici non-mimetice, care privilegiază simbolul şi mizează pe capacitatea de sugestie a formei, o formă pură, eliberată de obsesia sensului.
Cele patru "cărţi" in care e impărţit textul conţin, fiecare, câte trei capitole, ceea ce scoate in evidenţă atenţia deosebită acordată structurii in sine. Tot astfel, secţiunea de note plasată in final nu are rostul, aşa cum se intâmplă de obicei, de a explica anumite pasaje obscure ori de a trimite, pedant, la titluri de referinţă. Autorul nu face paradă de erudiţie şi nu se lansează in jocuri livreşti, deşi i-ar fi foarte la indemână. "Notele" lui Catarig sunt mai degrabă "muzicale", sunt sunete, acorduri care reiau temele fundamentale dezvoltate pe parcurs: copilăria, iubirea, singurătatea, moartea şi, nu in ultimul rând, scrisul. Proza autorului capătă, clar, forma compoziţiei muzicale: fragmentele nu se mai inlănţuie silogistic, cum dictează acea logică mult prea increzătoare in cauzalitate, in vederea construirii şi dezvoltării unei intrigi anume, ci configurează un univers de semne alcătuit din unităţi şi ansambluri grupate in jurul câtorva nuclee după regulile precise ale unei austere geometrii sonore.
Cât despre sensibilitatea prozatorului, se remarcă imediat latura nostalgică, evocatoare, dar şi vâna tragică, de extracţie concentrat expresionistă, cu deschidere către metafizic. Starea cea mai caracteristică a "personajelor" lui Catarig este tristeţea, lehamitea de a exista. De aici şi recurenţa stărilor de eşec interior, de ratare pe toate planurile, la care contribuie din plin şi factorul social-politic, in orizontul unei singurătăţi exasperante, străbătută invariabil de fiorul thanatic. Prozatorul nu este insă un judecător incruntat al lumii şi oamenilor. Dimpotrivă! Atitudinea sa e tolerantă şi inţelegătoare, vădind compasiune faţă de fragilitatea universului viu şi de suferinţa nemângâiată pe care o aduce cu sine conştiinţa trecerii. In cuvintele scriitorului se strecoară amarul unui regret pe care nu-l poate pricepe decât cel ce a iubit cu adevărat viaţa şi frumuseţea clipelor care nu se mai intorc.
Dar scrisul? Nu salvează el oare nimic de la naufragiul iminent?
Conştient de limitele semantice ale oricărui fel de discurs, prozatorul privilegiază figura, forma sensului, şi nu conţinutul, mesajul vehiculat. Sintaxa e ţinută la mare cinste, ca factor esenţial al creaţiei, singurul in măsură să eternizeze emoţiile şi trăirile individuale. Sentimente avem cu toţii. Ceea ce ne lipseşte adesea e insă expresia lor. Cine spunea că imortalitatea e o funcţie a gramaticilor? Nu mai ştiu. Dar nu mi se pare hazardat să cred că vorbele acestea i-ar fi plăcut autorului cărţii de faţă. De altfel, sub titlul Despre adevărata frumuseţe a stilului clasic sunt grupate chiar paginile-cheie, de maximă densitate, ale prozei lui Catarig. Fragmentul nu este, cum ne-am putea aştepta, teoretic, reflexiv. E vorba de relatarea in notă evocatoare a unui episod din copilăria protagonistului. In plus, tema nu mai e tratată muzical, ci narativ, transformându-se in principalul motiv simbolic in jurul căruia se concentrează biografia spirituală a scriitorului: "e o temă foarte delicată şi deosebit de frumoasă, aproape dansantă, aici viorile intonează un motiv suav pe care este cu neputinţă să nu-l reţii, intenţionez să vă aduc un disc pe care este inregistrată lucrarea in intregime, păcat numai că aparatul e cam uzat, dar chiar şi in condiţiile astea vă puteţi face o idee despre felul in care sună totul pe viu".
Pentru a reuşi să găseşti sunetul pur al propriei vieţi, e necesar ca mai intâi să incerci să uiţi că exişti: "e destul să mă intind pe spate pe banchetă ca să nu mai văd nimic altceva ca totul să pară in regulă şi numai norii să alunece cu mişcări pline de graţie pe cerul de un albastru tot mai intunecat". Dar, când "toamna e deja aproape", sunetul acesta se umple de rezonanţa melancolică a frumuseţii tuturor lucrurilor căutate şi pierdute in vis. Presimţire a unui univers ingânat de alte, misterioase, acorduri. Frumuseţe a lucrurilor care nu există. Dar care, iată, nici să moară nu vor.

ANTONIO PATRAS (n. 1973). Critic literar, conferentiar la Facultatea de Litere, Universitatea "Al. I. Cuza", Iasi. Debut publicistic: 1998, in revista "Convorbiri literare"; doctorat in filologie (2002); membru al Uniunii Scriitorilor Romani; redactor la revista "Convorbiri literare", unde semneaza rubrica "Cerneala simpatica"; coordonator al colectiei de istorie literara la Editura Universitatii "Al. I. Cuza", Iasi. Volume publicate: Ion D. Sirbu - de veghe in noaptea totalitara, 2003; Fragmentarium - impresii despre oameni si carti, 2006; Ibraileanu. Catre o teorie a personalitatii, 2007.