Eram în clasa a X-a când am "dat" cu toţii de Wagner, pasionându-ne cumplit; studiam acasă partitura de la Meistersinger, un prieten învaţase preludiul de la Tristan în reducţie şi mi-l cânta la pian în fiecare pauză (aveam în clasă un pian care până la urmă ne-a fost luat, căci se "trântea" în el la disperare; dar parcă dacă se cânta Rachmaninov nu tot aia ar fi fost? ) - Ehei, Tristan în fiecare pauză, în timp ce băieţii se fugăreau de dărâmau băncile şi câte unul, ca fluturele din Topârceanu, studia la vioară peste toată hărmălaia. Citeam Ciomac şi, în general, doar Wagner, ascultam la Biblioteca Universitară Walkyria, Meistersinger, Parsifal. La sala Radio, un bun dirijor, Tomaso Benintende Neglia, a pus Siegfried-Idyill şi Vorspiel und Isoldes Tod - "atât de grozav, încât îţi venea să scandezi ca la meci: Be-nin-ten-de!" Colega mea de bancă făcea mişto: "Vrei să zică ăia că te-ai dat cu Mussolini?"
Dar să ajung la spectacolul din 6 septembrie, al doilea din acest festival, cel la care am asistat. Foarte bună idee să fie astfel marcaţi 90 de ani de la inaugurarea Operei, când Lohengrin a fost dirijat de însuşi Enescu. Cristian Mandeal a condus acum uvertura misterios, ceţos, ceva mai puţin învolburat decât se face de obicei; dar suflătorii au intrat de cele mai multe ori când trebuie, susţinând profilul ritmic şi simbolismul rezonanţelor; desenul leitmotivelor a fost clar şi "comentariile" instrumentiştilor, dar mai ales ale corului (excepţional în marile scene) bine lucrate. Interpreţii au fost de clasă, în primul rând Petra Lang, care a cântat anul ăsta Ortrud şi la Bayreuth, fiind solicitată de cele mai importante teatre ale lumii ca mare revelaţie în materie de voci wagneriene. Într-adevăr, a fost însăşi încarnarea contrastului întunecat faţă de angelica Elsa (soprana Emily Magee) şi culorile ei enharmonice; o mare anvergură romantică a purtat-o în dialog desăvârşit cu Valentin Vasiliu, la rândul său foarte potrivit în Telramund, dramatic şi plin de forţă. Rolul principal a fost susţinut de heldentenorul Johan Botha, un Lohengrin masiv, impresionant, cântând celebra Im fernen Land mai puţin "spiritualizat" decât suntem obişnuiţi sau decât presupunem că ar trebui să sune, dar foarte uman şi de un calm reconfortant. Cât despre rege, prezenţa sa a fost şi ea impresionantă; vocea, admirabilă. Mi-a plăcut scenografia plină de simboluri (Adriana Urmuzescu), mai ales oglinda-triunghi având rol de confruntare cu sinele şi divinitatea, ceva ce mi-a amintit de legenda sufi din Graiul păsărilor. Foarte bine alese luminile (Cătălin Ionescu-Arbore), evocând tablouri de epocă şi subliniind contrastul binelui şi răului; minus "tulnicul" de neon verde în jurul căruia se învârteau Ortrud şi Telramund. Parcă prea multă nemişcare scenică (în schimb, toată sala mişca din evantaie, parcă eram la teatru în baroc; să fi văzut asta Wagner, care voia să fie totul ca în templu, s-ar fi întors în mormânt. Mare ciudăţenie povestea asta cu lipsa aerului condiţionat şi cu evantaiele, cu apa dată de reclamă.... doar n-o să pretindă cineva că au fost tipărite peste noapte! Dar chiar să pună cineva la cale, în mod deliberat, asemenea stupizenie?). Cam multă nemişcare, deci, pe scenă, dar cu atât mai frumoasă a fost zburdălnicia tinerilor cavaleri şi a doamnelor de onoare la începutul ultimului act. Cât despre atmosfera generală de misterii egiptene (costumaţia, care, deşi sugera evul mediu, ziceai că e făcută spre a fi refolosită şi în Aida... scena nunţii cu vălul zeiţei din Sais, modul mult prea serios de ridicare a halebardelor la "cântarea Germaniei"...), chiar dacă ea a fost aleasă din motive practice, nu deranjează; mi s-a părut chiar potrivită cu nota de înţelegere rosicruciană a legendei (se spune că Christian Rosenkreuz s-ar fi iniţiat în Egipt) pe care şi-a asumat-o regizorul Ştefan Neagrău. Una peste alta, un Lohengrin luat în serios!
Când am ajuns acasă, grăbindu-mă, căci aveam de finalizat manuscrisul romanului Astra de Dito und Idem (Carmen Sylva şi Mite Kremnitz) pe care l-am tradus, adnotat, prefaţat, urmând să apară în curând la Humanitas, am dat chiar peste... comentariul reginei Elisabeta (care semnează vocea Astrei): "Din prima seară am fost la teatru şi am văzut Lohengrin. Îţi spun, e extraordinar, minunat, te smulge cu sine!"
*
* *
Vorbeam de suflători; dar ce suflători la London Symphony Orchestra! Vorba unei tinere spectatoare: "Atât de mulţi şi toţi buni!" Într-adevăr, simfonia a VI-a de Mahler, sub bagheta napoleoniană a lui Horia Andreescu (folosesc acest epitet pentru că Mahler însuşi avea, ca dirijor, formulări napoleoniene, precum afirmaţia că "îşi arogă marele merit de a sili muzicienii să cânte exact ce scrie în note"- voia perfecţiune tehnică, nuanţe, înţelegere, instrumentiştii să se asculte unii pe alţii...) a fost desăvârşită ca ritm şi expresie. Simfonia a VI-a (pe care Mahler a supranumit-o "Tragica" - dar pe urmă tot el a şters acest supratitlu), scrisă în 1903-1904 ("Wie gepeitscht - Wie wütend dreinfahren - wie ein Axthieb") are vreo patru flauţi şi tot atâtea piculine, clarinet în Re şi Mi bemol, trei clarineţi în la şi si bemol, clarinet bas, 4 fagoţi, contrafagot, opt corni, 6 trompete, 3 tromboni, bas-trombon, tuba bas, percuţie multă, harpe, celesta şi cordari - e ceva de o vehemenţă copleşitoare, se spune că, în Finale, Mahler le striga trompeţilor "Nu puteţi cânta asta mai tare?". Strauss, care povesteşte scena, spune că a cerut acest lucru de vreo trei ori, iar lui, care asculta din sală, i se părea vacarm, dar când, exasperat, dirijorul a răcnit ultima oară "Nu puteţi cânta asta mai tare?", totul s-a ordonat, da, abia linia de forţă a reliefat totul, căci e o simfonie care mizează mai mult pe claritate decât pe culoare.
Ambele concerte ale Orchestrei Simfonice din Londra au avut solişti pe care nu i-am auzit până acum şi care vin pentru prima oară la Bucureşti - violonista Nicola Bendetti, care a fost eleva lui Menuhin, cu concertul în la minor de Glazunov, şi Saleem Abboud Ashkar, un pianist născut la Ierusalim, descoperit de Zubin Mehta şi lansat de Daniel Barenboim (care, se ştie, a lucrat alături de Edward Said la prezentarea unui orient dincolo de clişeele răspândite) cu Concertul nr. 1 de Beethoven. În viaţa mea n-am auzit octavele descendente, ca un râu de munte, perlând cu asemenea claritate luminoasă, totul montat ca într-o bijuterie, un Beethoven de cristal. În rest, Nicolaj Znaider, cunoscut ca violonist şi devenit recent dirijor (şi el legat de Daniel Barenboim, dar şi de Colin Davis sau Valery Gergiev), care şi-a pus în programul de vineri 9 septembrie şi uvertura la "Maeştrii cântăreţi" de Wagner, şi Simfonia a IV-a în mi minor de Brahms, are ambiţii mari (deşi e născut şi crescut în Danemarca, ţara în care s-a impus ca primă linie în educaţie "legea lui Jante", care cere "să nu-ţi închipui că eşti mai grozav dcât semenii tăi" - aşa că rareori mai pornesc de acolo vârfuri). Deocamdată poate fi lăudat pentru claritate şi simplitate; stilul său, oarecum milităros, amintind de muzica de gardă a cadeţilor care mărşăluiesc prin Copenhaga, schimbând garda "la minut", nu mi s-a părut însă prea potrivit la Wagner. Mult mai bine a fost Brahms, iar bisul - un foarte învolburat Dans ungar de Brahms - chiar de neuitat.
Ca să rămânem la dirijorii de marcă ascultaţi în această săptămână, voi încheia cu concertul de sâmbătă, 10 septembrie, al Filarmonicii George Enescu, avându-l la pupitru pe Gennady Rozhdestvensky. Programul său, început cu Vox Maris de Enescu (avându-l drept solist pe tenorul Marius Vlad Budiu, pentru mine o revelaţie) s-a concentrat pe Prokofiev (Concertul nr.1 în Re bemol pentru pian şi orchestră op. 10 şi un aranjament orchestral după "Ivan cel Groaznic"). Concertul de pian, construit pe obsedante linii de forţă şi mari blocuri ritmice, a fost interpretat absolut superb de Victoria Postnikova, o pianistă care şi-a demonstrat din plin nu numai energia, ci şi marile revărsări de sentiment şi culoare. "Foarte rusoaică" în interpretare, înfăţişare şi vestimentaţie, a fost, fără îndoială, marele vârf al serii. "Ivan cel Groaznic", muzică de film pusă în valoare abia după moartea lui Prokofiev prin includerea, de către Abram Stasevici, a şaptesprezece secvenţe într-un soi de "oratoriu" pravoslavnic, a avut la rândul său solişti excepţionali (Larissa Diadkova, Alexei Tanovitski), dar mai ales l-a înfăţişat chiar pe... Gennady Rozhdestvensky în ipostaza de "povestitor"! Grozavă plăcere se vedea că-i făcea actoria! E clar că marii muzicieni se simt îndreptăţiţi să ia în stăpânire cu nonşalanţă, indiferent de vârstă, oricare teritoriu al artei, şi chiar reuşesc în această nevoie de anvergură.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
