Julia Franck (n.1970) debutează în 1998 cu romanul Der neue Koch(Noul bucătar). Urmează romanul Liebediener (Servitorii dragostei;1999), volumul de povestiri Bauchlandung (Aterizare pe burtă, 2000)şi romanul Lagerfeuer (Foc de tabără; 2003). Este deţinătoareaPremiului Marie Luise Kaschnitz (2004) şi a Medaliei Roswitha aOraşului Gandersheim (2005). În anul 2007 îi apare romanul Femeiadin amiază Die (Mittagsfrau), tradus în 35 de limbi şi vândut înpeste un milion de exemplare, pentru care autoarea este distinsă înacelaşi an cu cel mai important premiu pentru literatură germanăDeutscher Buchpreis. Femeia din amiază va apărea la EdituraHumanitas Fiction, în traducerea Ramonei Trufin.
Vara anului 1945. O gară mică, undeva în estul Germaniei,asaltată de populaţia înfricoşată care visează să prindă un trenspre vest. Helene şi fiul său sunt fugari, dar micul Peter nicinu-şi imaginează că, de fapt, coşmarul abia începe: mama lui îlabandonează pe o bancă din gară. Sfâşiată de durerea despărţirii,aceasta rupe, odată cu cordonul ombilical ce-o ţine alături de fiulei, şi legăturile cu trecutul, în care a trebuit să îndure torturaunei mame bolnave psihic, moartea tragică a bărbatului iubit şicăsătoria umilitoare cu un inginer nazist.
Într‑un pat din metal, de email alb, stăteau culcate douăfetiţe, care loveau cu picioarele dezgolite, prin rotaţie, unrecipient din alamă, umplut cu apă fierbinte. Cea mică se totstrăduia, împingându‑l cu degetele de la picioare şi trăgându‑l cucălcâiele, să‑l aducă de partea ei. Însă, în ultima clipă,intervenea piciorul mai lung al surorii sale, împiedicând‑o să‑şiducă planul la bun sfârşit. Helene adora la Martha lungimeagleznelor şi picioarele ei înguste, graţioase. Ce‑o făcea sădispere era însă hotărârea cu care Martha îşi revendica, pare‑se căfără nici un fel de problemă, perna cu apă fierbinte, fără a maiţine seama de dorinţele Helenei. S‑a sprijinit cu mâinile despatele surorii ei, încercând să‑i ocolească gleznele şi picioarelepe sub plapuma grea. Flacăra lumânării pâlpâia şi orice curentstârnit de cearta de sub plapumă, de ridicarea şi coborârea bruscăa acesteia, mişca totodată şi flacăra. Helene nu ştia dacă trebuiesă râdă sau să plângă de nerăbdare, aşa că strânse din buze,cuprinzându‑şi în braţe sora, a cărei cămaşă de noapte eraridicată; Helene atinse cu mâna întâmplător burta goală a Marthei,şoldurile Marthei, coapsele Marthei. Helene voia s‑o gâdile niţel,însă Martha se răsucea şi mâinile îi alunecau Helenei întruna înjos, astfel că Helene a fost nevoită s‑o ciupească până la urmă peMartha, ca să ajungă să atingă măcar o părticică din ea. Era ca oînţelegere tacită între cele două surori, nici una nu trebuia săscoată vreun sunet.
Martha n‑a ţipat, ci i‑a prins pur şi simplu mâinile Helenei.Ochii îi sclipeau. A strâns mâinile Helenei în mâinile ei cât aputut de tare, până au început să trosnească, Helene scâncea,gemea, însă Martha le‑a ţinut strâns până când i s‑a părut căHelene nu se mai împotriveşte; micuţa şoptea încontinuu: Dă‑midrumul, te rog, dă‑mi drumul.
Martha a zâmbit, acum voia să mai citească nişte pagini dincartea ei. Genele blonde ale surorii mai mici se zbăteau, iar ochiiîi explodau. Cât de fin putea să‑i cuprindă ochiul ramificaţia devase! Sigur că Martha o să‑şi graţieze sora, mai devreme sau maitârziu. Şi când mai pui că toate s‑au întâmplat doar din cauza unuivas din alamă, cu apă fierbinte, pe care‑l ţineau la picioare!Glasul implorator al Helenei îi suna cunoscut Marthei, ceea ce‑oliniştea. Până la urmă i‑a dat drumul micuţei la mâini, s‑a întorscu spatele la sora ei şi a tras plapuma spre ea.
Helenei i s‑a făcut frig, s‑a ridicat pe jumătate în fund. Deşiîncă o dureau mâinile, le‑a întins în faţă, i‑a atins umărulMarthei şi a prins‑o de părul ei des, strâns în coadă, care serevărsa peste tot în bucle mărunte. Părul Marthei era stufos, însătotodată moale şi cu o idee mai deschis la culoare decât părulnegru al mamei. Helenei îi plăcea să se uite la Martha când opieptăna pe mama. Mama lor stătea pe scaun, cu ochii închişi şifredona o melodie, care semăna cu torsul unei pisici; ea torcea întihnă diferite modulaţii de sunete, în timp ce Martha îi periablana lungă şi deasă. Odată, Helene stătea la lavoar şi spăla uncearşaf; după ce ieşise tot săpunul din el, l‑a stors în găleatamare. A avut grijă să nu sară nici un strop de apă pe duşumeaua dinbucătărie. Strigătul mamei era însă o chestiune de timp. Ea nustriga de obicei ascuţit şi deschis, ci foarte adânc şi din gât, cupasiunea unui animal supradimensionat. Mama s‑a ridicat înpicioare. Scaunul pe care stătuse până atunci s‑a prăbuşit lapământ. A împins‑o pe Martha la o parte, acesteia i‑a căzut periadin mână. A început să‑şi rotească braţele cu putere şi fără oţintă precisă, agrafele şi pieptenii zburau de pe masă, s‑a aplecatdupă scaun, l‑a apucat în mâini, l‑a ridicat în sus şi l‑aîndreptat rapid în direcţia unde se afla Helene. Urletul ei răsunaatât de puternic, ca şi cum pământul s‑ar fi despicat în două şibubuia. Dantelele de pe masă zburau în toate părţile prin cameră.S‑a auzit un zgomot ca şi cum s‑ar fi rupt un fir de păr.
Dar, în timp ce mama îşi certa şi înjura fiica, că de ce‑o finăscut ea o asemenea creatură bună de nimic, Helene punea întrunaaceeaşi întrebare, o rostea ca pe‑o rugăciune: Pot să te pieptăn şieu? Când până şi foarfecele a ajuns să zboare prin aer, Helene şi‑aridicat braţele deasupra capului, ca să se apere: Pot să te pieptănşi eu? Şi s‑a ascuns sub masă. Pot să te pieptăn şi eu?
Probabil că mama ei nici n‑a auzit‑o, abia după ce Helene tăcu,aceasta şi‑a întors privirea către ea. S‑a aplecat sub masă ca s‑opoată vedea mai bine pe Helene, din ochii ei ieşeau fulgere. Aşanu‑i bine, a rostit mama, gâfâind. S‑a ridicat şi a lovit cu palmaîn masă, până a durut‑o. Helene să facă bine şi să iasă odată desub masa aceea nenorocită. Că era şi mai neîndemânatică decât soraei mai mare. Mama o privea ca pe o străină pe fetiţa ei, cu bucleledeschise la culoare şi aurii, cum se târa pe jos, ridicându‑se cugreu în picioare.
Şi zici că vrei să mă piepteni! Mama a râs răutăcios. Ha‑ha‑ha!Nici rufele nu ştii să le storci cum trebuie! Mama a luat cearşafulşi l‑a aruncat pe duşumea. Poate ţi s‑a făcut milă de mânuţeletale, nu? Mama a izbit cu piciorul în găleată o dată, şi încă odată, până când găleata s‑a răsturnat, zăngănind.
Helene s‑a speriat fără să vrea şi s‑a retras din calea mamei.Fetele erau obişnuite cu accesele de furie ale mamei, deşi leînspăimânta rapiditatea cu care acestea se produceau,imprevizibilitatea lor. Pe buzele mamei se spărgeau baloaneminuscule de salivă şi se formau altele noi, sclipitoare. Se vedeacă mama lor spumega, fierbea. Cu spume la gură, mama şi‑a ridicatbraţul, Helene a făcut un pas la o parte şi a prins‑o de mână peMartha. Ceva a atins‑o pe Helene pe umăr şi, zornăind, s‑a spart înurletele mamei pe podea. Bucăţi de sticlă au sărit peste tot. Miide cioburi, infinite! Helene a şoptit o cifră de neconceput,indefinibilă, infinită. Şi infinitul strălucea. Nenumărate cioburis‑au împrăştiat în toate părţile. Probabil că mama a spart vaza deBoemia din vitrină. Helene voia s‑o ia la fugă, dar i s‑au înmuiatpicioarele.
Mama s‑a aplecat şi, plângând cu sughiţuri, s‑a lăsat pegenunchi. Cioburile de sticlă i‑au pătruns prin ţesătura rochiei,dar ei nu‑i păsa. Şi‑a brăzdat pielea cu mâinile şi cu cioburileverzi, de sticlă, până când prima picătură de sânge i‑a ţâşnitprintre degete; plângea ca un copil; cu vocea firavă, se întrebadacă mai există pe lumea asta un nenorocit de Dumnezeu care s‑oajute; gemea; în cele din urmă a rostit printre bâlbâieli un nume,Ernst Josef, Ernst Josef.
Helene voia să se aplece, să îngenuncheze lângă mama ei, s‑oaline, însă Martha o ţinea strâns.
Suntem noi, mamă, a spus Martha pe un ton sever şi ferm. Noisuntem aici, Ernst Josef a murit, cum ţi‑au murit şi ceilalţi fii,au murit la naştere, ai auzit, mamă? Sunt morţi de zece ani! Darnoi suntem aici!
Din glasul Marthei răzbea mânia şi indignarea, nu era prima oarăcând triumfa asupra mamei.
O! Mama striga, ca şi cum Martha i‑ar fi înfipt un cuţit îninimă.
Atunci Martha a tras‑o pe Helene după ea şi au ieşit dincameră.
E dezgustător, a şoptit Martha, nu trebuie să ascultăm noi aşaceva, îngeraş, hai să mergem!
Martha a cuprins‑o cu braţul pe Helene. Au mers în grădină, casă întindă rufele.
Helene nu‑şi mai putea lua ochii de la casă şi de la etajulunde, prin fereastra deschisă, ţipetele şi văicărelile mamei nu semai auzeau cu aceeaşi putere şi intensitate ca înainte, pentru ca,în cele din urmă, să amuţească de tot; Helene se temea ca mama eisă nu fi sângerat sau să fi păţit ceva şi mai rău.
Întinsă în pat, lângă Martha, Helene se gândea că mama reuşeştesă strige doar în faţa copiilor ei, căci să strige de una singurăn‑avea nici un rost. Ce importanţă să mai aibă un strigăt dacă nuare public? Helene tremura de frig; a atins uşor cu mâna coadaMarthei, din care ieşeau nişte bucle moi şi fine, era coada suroriiei, care era aşa de bună cu ea şi o apăra la nevoie.
Mi‑e frig, i‑a spus Helene. Te rog, lasă‑mă şi pe mine subpătură.
Atât de mult s‑a bucurat când a văzut cum muntele din faţa eis‑a deschis, iar Martha a întins mâna şi a ridicat braţul ca pe unstâlp de sprijin, pentru ca Helene să se poată strecura subplapumă. Helene îşi băgă nasul sub braţul surorii ei, iar cândaceasta s‑a întors din nou spre carte, Helene şi‑a apăsat obrajiide spatele Marthei, inspirând adânc mirosul cald, intim. Helene segândea dacă să spună sau nu rugăciunea de seară. Putea să‑şiîndoaie braţele. Simţea asta. A cuprins‑o brusc un sentiment derecunoştinţă, însă nu faţă de Dumnezeu, ci faţă de Martha.
În umbra pe care‑o arunca lumina de la lumânare Helene se jucacu codiţa Marthei. O lumină difuză îi făcea părul să pară şi maiîntunecat decât era, buclele ei erau aproape negre. Cu vârful de lacodiţa Marthei, Helene se mângâia pe frunte, firele de păr îigâdilau obrajii şi urechile. Martha a întors o pagină de carte şiHelene a început să numere pistruii de pe spatele Marthei. Heleneîi număra pistruii Marthei în fiecare seară. Când era sigură denumărul lor de pe umărul stâng, adică până la aluniţa de pe şiraspinării, dădea codiţa la o parte şi continua să‑i numere în parteadreaptă. Marthei îi plăcea, mai întorcea o pagină şi râdeaînfundat.
Ce citeşti?
Nu‑i pentru tine.
Din volumul în curs de apariţie la Editura Humanitas Fiction, întraducerea Ramonei Trufin
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
