Ca sculptura este poate cea mai grea meserie dintre cele destinate vazului este aproape un truism. Poate ca dificultatea rezida si in a crea un obiect si a-l insera convingator in realitate, sculptura având acest mirabil contact cu realul, atu si tara in acelasi timp. In randurile de fata dorim doar sa punem in lumina impliniri si poate si unele neimpliniri ale tinerilor absolventi si masteranzi ai UNARTE, promotia 2009.
Intre masteranzi ne-a frapat in primul rând Valentin Duicu, care debuta spectaculos in 2007 cu un rondbos monumental si dinamic ce trimitea, in aspiratie, la Gigantii lui Paciurea, intitulat „Spaima Zmeilor". Il intâlnim acum cu o suita de sculpturi mici, figurine, personaje in bronz montate pe lemn care sunt bine realizate tehnic si cu certa virtuozitate. Ele arata reflexie, un drum spre o viziune mai structurata, mai rafinata, dar parca resimtim absenta elanului remarcabil din „Spaima Zmeilor".
De asemeni, Elena Nuca, pe care o notasem tot in 2007, când optase pentru o tehnica constând intr-o fuziune interesanta de ready-made si plastica proprie, creeaza acum un fel de instalatie, cu niste obiecte-cochilii cu orizontalitate acuzata, parca pe structura unor umbrele rupte, agrementate cromatic si plastic fie cu imaginea steagului american, fie cu un fel de mocheta verde sau cu stamba inflorata. Demersul are o intensa calitate ironica, expresiva la multe nivele, dar poate trebuia sustinut si de alt tip de lucrari.
Egal cu sine, Daniel Grigore Minea, absolvent 2007, master 2009, merge pe explorarea tehnicii lemnului curat, nemistificat nici de culoare, nici de lac, unde ritmica si accidentele fibrei sunt elemente plastice in compozitii quasi-abstracte si geometrice, cu o trama vizuala simpla: variatiuni de bare si o sfera.
Jocul deconcertant si relativ agresiv cu anatomia umana, asa cum il practicau suprarealistii, este si forta structuranta a chipurilor modelate de Florin Sidau (vezi foto). Unul dintre capete are, ca si autoportretele premonitorii ale lui Brauner, un ochi care se scurge, in contextul unor trasaturi excelent modelate si foarte subtil deformate pentru a sustine discursul subiacent principal, major al artistului. Celalalt – artistul prezentând doua lucrari - insista poate prea mult pe limita kitsch-ului, pe limita confuziei genurilor. El aduce in lucrare si ideea de manechin de vitrina, prin atribute de tipul perucii, policromie, si instrumente vagi ale caricaturii (limba „iesita de-un cot") si mai ales, parca intâlnim ecoul sculpturii mai vechi de pe alte meridiane.
O lucrare de grafica spatiala, plasata de autoare, Ioana Gheorghiu, in genul instalatiei, intitulata „Daca repet un cuvânt de mai multe ori, pentru un timp uit care e sensul lui", o prisma dreptunghiulara cu print de forme negre pe folie transparenta, se remarca prin dimensiunea optica, ludica. Si aici era nevoie de un discurs mult mai amplu, mai incitant.
Unul dintre cei mai inzestrati sculptori tineri, Silviu Spirescu, ne-a atras atentia deja de mai demult prin magistrala sa expozitie având ca tema plastica paharului. Era vorba de o reintoarcere cu forte proaspete, contemporane, la ceea ce este clasic, peren in resorturile si motivatia genului sculpturii. Lucrarile sale, daca institutiile statului român desemnate sa o faca nu ar fi niste bisericute cu orgolii provinciale, ar merita din plin sa straluceasca in salile unor muzee consacrate. Pentru ca, aici, un astfel de rafinament are public dar nu are comanditari.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
