Lucian Boia – Cum s-a românizat România, editura Humanitas
O nouă carte a lui Lucian Boia. Şi, ca de fiecare dată, un subiect nou şi o privire altfel. Noutatea demersului explică interesul din ce în ce mai mare pe care îl stârnesc lucrările sale, şi nu numai printre cititorii români, ci şi în afara României – dovadă stând numeroasele traduceri în engleză, franceză şi germană, ca şi în maghiară, polonă sau bulgară. Recent, la Universitatea din Jena i s-a acordat de către Siidosteuropa-Gesellschaft medalia „Konstantin Jirecek” pentru merite deosebite în domeniul cercetării istorice. „Lucian Boia a abordat în cărţile lui teme noi, pornind pe urma unor mituri rar supuse dezbaterii”, se spune în Laudatio rostită cu acest prilej.
„Fiecare popor îşi are propria experienţă cu «ceilalţi». Puţine însă în asemenea măsură şi cu asemenea intensitate precum românii. Situat într-o regiune «deschisă» şi multă vreme vag structurată, actualul spaţiu românesc a cunoscut o diversitate de dominaţii politice şi de infuzii etnice şi culturale.”
În Vechiul Regat de dinainte de 1918, populaţia oraşelor era cât se poate de amestecată sub aspect etnic şi cultural. În perioada interbelică. România Mare cuprindea, alături de românii majoritari, o diversitate de naţionalităţi ca niciunde în Europa. Lucian Boia înfăţişează modul cum, începând cu cel de-al Doilea Război Mondial, apoi în perioada comunistă şi în anii care au urmat, această diversitate a dispărut aproape cu desăvârşire. România e astăzi mai românească decât oricând. Din păcate, arată autorul, şi românii s-au „românizat", rupându-se în mare măsură, prin izolaţionismul practicat de regimul comunist, de valorile culturii occidentale pe care se clădise România modernă.
„Odată cu afirmarea ideologiei naţionale – scrie Lucian Boia –, scopul românilor devine acela de a crea un stat românesc şi de a se «scutura», pe cât posibil, de străini. Sub acest aspect, tensiunea atinge cote înalte. Pe de o parte, de «ceilalţi» era încă nevoie, şi chiar mai multă nevoie ca înainte, în procesul de modernizare a societăţii, economiei şi culturii româneşti; pe de altă parte, surplusul (fie şi «obiectiv» şi necesar) de prezenţă şi influenţă străină stârneşte frustrări şi reacţii adverse. După ce se aflaseră atâta vreme sub dominaţia sau sub influenta altora, românii simţeau imboldul de a construi o Românie care să fie efectiv a lor. Din această tensiune izvorăşte persistentul naţionalism românesc, cu latura lui pronunţat «etnicistă» şi religioasă (român cu adevărat e considerat a fi românul etnic şi de preferinţă ortodox): o înclinare pe care nu e suficient să o criticăm din perspectiva actuală a «corectitudinii politice»; istoricul, cel puţin, e dator să facă un efort de înţelegere.
Ajungem astfel la sintagma care nu şi-a epuizat forţa de convingere, aceea a «statului naţional unitar». Cu alte cuvinte, o Românie românească şi o Românie una, fără distincţii de ordin regional, pentru a înlătura orice tentaţie sau uneltire separatistă. Unirea Principatelor a trasat modelul întregii construcţii. Sigur, erau cele două ţări fondatoare – Moldova şi Ţara Românească –, dacă nu chiar «curat», cel puţin «aproape curat» româneşti. Nu e însă mai puţin adevărat că, dincolo de limba comună şi de o apropiere crescândă, pe toate planurile, fiecare dintre ele îşi avea propria identitate istorică. De altfel, la 1859, moldovenii, mai curând decât românii, preferau să-şi spună moldoveni (aşa cum şi astăzi continuă să-şi spună românii din Republica Moldova). S-a procedat însă ca şi cum nici cea mai mică diferenţă n-ar fi existat între cele două jumătăţi (nu chiar egale) ale noii Românii. Statul unitar! Urmarea, nu tocmai plăcută pentru moldoveni, a fost deplasarea masivă a centrului de greutate spre sudul ţării, în principal spre Bucureşti. Până la 1859, depăşită de Ţara Românească în termeni demografici şi economici, Moldova păstra un incontestabil primat intelectual; avea să-l piardă curând şi pe acesta. Iar economic, pare să se fi instalat durabil, de atunci până astăzi, pe locul din urmă. Un sistem mai puţin centralizat ar fi permis poate o dezvoltare regională mai echilibrată. Filozofia «unitară» a rămas însă dominantă în mentalitatea politică românească.”
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
