Daca e sa ne luam dupa rumorile mediatice, dupa ploaia de sageti descendente ale statisticilor privind bunastarea globala, omul zilelor noastre (luna mai 2009) a ajuns unul cu desavarsire frugal. Un mamifer ascetic, care pastreaza, din ce in ce mai mult, din imaginea "trestiei ganditoare" a lui Pascal doar fragilitatea si subtirimea plantei; o fiinta a nevoilor stricte, iar nu a aspiratiilor sau a poftelor. Si nu e vorba, aici, doar despre aspiratiile costisitoare si despre placerile din zona luxului, ci si despre celelalte, asezate deunazi sub semnul firescului si cotidianului.
Cred ca plasarea existentelor noastre sub semnul cumpatarii fara discernamant si a frugalului ca panaceu universal e o forma absurda de a cersi miracole viitorului. Asta pentru ca depresiunea este, mai mult decat o criza economica, una de nervi (cum bine spunea, daca nu ma insel, cu cateva luni bune in urma, guvernatorul Bancii noastre Nationale). O psihoza care intuneca vederea si sperie gandul, care paralizeaza obisnuintele omului-consumator si face ca supralicitarea pauperitatii sa devina adevarata mare saracie a momentului.
Cum sa explici, altfel decat prin acest tip de hiperbola sufleteasca, declinul unor "institutii" precum Le Marché aux puces (despre care citeam cu ingrijorare nostalgica, prin luna februarie), care, prin definitie, reprezinta un paradis al chilipirurilor? Zeci de standuri s-au inchis in nordul Parisului, in cartierul Saint Ouen, multe sunt de vanzare sau scoase la inchiriat, tarabele de brocanta sunt pline de o marfa care nu-si mai afla amatorii, magazinele de antichitati (circa 600) gafaie in urma disparitiei clientului american, indeobste plin de bani si complet lipsit de pricepere, dar si a celui din Orientul Mijlociu, a rusilor hamesiti, sau chiar a musteriului autohton, venit in promenada urbana. Punct nevralgic al turismului parizian (cu 5 milioane de vizitatori anual, spre deosebire de Luvru, care a avut 8,5 milioane in 2008) si al comertului cu fleacuri, Les Puces, o zona pe care logica crizei ar fi trebuit s-o faca prospera, sta in prostratie.
Cum Micul Paris are micul sau talcioc (b-dul Timisoara, in preajma intersectiei cu Valea Cascadelor), am incercat zilele trecute sa-i verific pulsul. Nu pentru comparatie cu Les Puces, ci doar pentru a-mi certifica faptul ca, plecat cu 50 de lei in buzunar, ma pot intoarce acasa cu ochii plini si sufletul asijderea, ametit ca Gavrilescu dupa vizita „La Tiganci", basca aproape toti banii in buzunar. Trec peste spectacolul uman, peste faptul ca piata mergea la fel de bine ca acum un an, peste frumusetea unor piese de decoratiuni interioare si „fake"-urile de doi bani, peste aglomeratia de robineti, surubelnite si casete video (cui ii mai trebuie azi o caseta video?). Vazuta pe fereastra talciocului (care, la noi, este un spatiu inchis, complet retras in cutume, neatins o clipa de aripa globalizarii), lumea bucuresteana e la fel de saraca sau de bogata ca inainte, oamenii vand si cumpara si se bucura, fiecare, in felul lui de isprava vanzarii sau cumpararii. In felul meu, ma bucur de faptul ca am regasit normalitatea aceasta tandra a unei piete anormale, de vechituri. In plus, pentru ca am pus mana pe o mica natura moarta, pictata in ulei, cu minutie flamanda, pe care am cheltuit 30 de lei. Numai rama facea de doua ori pe atat, la orice magazin din buricul targului. Restul (adica 20 de lei) a fost tacere. Sau, mai precis, pretul tacerii pe care i-am cumparat-o taximetristului care m-a dus acasa. Concluzia? Una stenica la vreme de criza: cumparand un lucru perfect inutil, m-am amagit ca fac si altceva decat sa supravietuiesc. Aviz amatorilor!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
