Regizoarei Sanda Manu nu i-a fost usor sa accepte specificul acestei rubrici. Confesiunea i se parea a fi ceva prea personal, aproape indecent. Si, totusi, suvoiul de amintiri care i-au tasnit din gura atunci cand s-a hotarat sa vorbeasca parca asteptau sa fie impartasite. Astazi Sanda Manu este unul dintre cei mai importanti regizori romani si poate nu ar strica daca si-ar strange aceste amintiri intre copertele unei carti. (Marcela Gheorghiu)
Romania a traversat o epoca extraordinara intre Unirea de la 1859, razboiul de la 1877 si anul 1940. Pornise pe un drum minunat. Se formau constiinte, se formau caractere. Eram o tara cu individualitati extraordinare care creau scoala si molipseau in toate domeniile: arta, stiinta, literatura, muzica... Individualitatile acestea le avem in continuare, dar cu ele se intampla ceva ingrozitor, si nu de 13, ci de 60 de ani: ori se automarginalizeaza - asa cum au facut-o oameni mari ai Romaniei dupa 23 august 1944 -, ori se expatriaza (spre fericire sau spre nefericire, spre reusita sau spre ratare!).
M-am pregatit pentru viata parintilor mei si a trebuit sa traiesc viata mea. Cu diferenta ca ceea ce au trait ei a fost o mare promisiune, in timp ce eu a trebuit sa traiesc marea ratare a acestei promisiuni, poate si din vocatia noastra romaneasca pentru ratare.
Evadarea in teatru
De ce am facut teatru? Nu stiu. M-am pregatit, asa cum doreau parintii, sa fiu inginer. Am invatat matematica, multa! Si mi-a placut si mi-a prins bine. Tatal meu nu dorea sa-l urmez in meseria lui, pe care o stia minunata, dar stia si cat poate sa fie de ingrozitoare cateodata. Eram fetita, eram fragila si tata stia ca pentru o femeie meseria aceasta este mai grea decat pentru un barbat. El ar fi vrut sa-mi aleg o profesie mai obiectiva si, din punctul lui de vedere, avea dreptate. O admira foarte tare pe Iolanda Eminescu. Era nepoata lui Mihai Eminescu, locuia pe strada noastra, avea sa devina una dintre cele mai mari juriste ale acestei tari si tata mi-o dadea de exemplu. Dar eu m-am indreptat spre teatru. Imi era clar ca nu voi putea lucra niciodata inchisa intr-un birou sau intr-o fabrica si am ales ceva frumos, "sclipicios" si usor, cum credeam eu pe atunci.
Am dat la actorie. Am cazut. Am dat la regie. Am intrat cu gandul de a ma transfera la actorie, dar n-am facut-o pentru ca a inceput sa-mi placa si am devenit regizor. Din genele mamei am mostenit ceva esential pentru teatru: energia. Din educatia primilor sapte ani de acasa, sau poate de la nemtoaica, guvernanta care m-a crescut, stiam deja ca viata inseamna munca si ca munca imi place. Astazi sunt inca dependenta de munca. In ciuda vremurilor pe care le-am traversat cu totii in Romania, eu am fost fericita, am facut ce mi-a placut, am evadat in problemele Pescarusului, in problemele lui Gelu Ruscanu, in umorul lui Caragiale, in universul lui Gogol...
In primul an dupa absolvirea facultatii, mi-am inceput si activitatea didactica. Mi-am descoperit, astfel, cea de-a doua vocatie, cea de profesor. Daca mi s-ar pune intrebarea aceea clasica: "Daca v-ati mai naste o data, tot teatru ati face?", eu as raspunde: "Nu stiu sigur daca tot teatru, dar cu certitudine as lucra tot cu oameni tineri, deci sigur as face o activitate didactica".
Ultimii pasi prin Eden
Fericirea Edenului familial nu s-a terminat brusc: chiar daca prieteni si rude erau in inchisori, chiar daca mama mea a fost arestata si a avut domiciliu fortat o perioada de timp, si eu, si tatal meu aveam inoculata in moleculele noastre speranta ca de maine se poate schimba totul. Am trait zicand ca ne este rau acum, dar de maine ne va fi bine. Astazi nu mai pot gandi asa, parca lucrurile sunt inverse, si nu vorbesc despre mine, eu am o varsta. Nu cum gandesc eu la varsta asta este important. Astazi toti oamenii, daca li se intampla ceva bun, spun: "Foarte bine, dar daca maine mi se va intampla ceva rau?". Eu insa am trait intr-o epoca in care o nefericire era un accident, iar viata trebuia sa mearga, in armonie, mai departe. Astazi traim din nou o epoca zbuciumata si de schimbari, dar speranta e mica. Ori speranta noastra de atunci a dainuit multa vreme. Sigur ca ea ar putea fi numita naivitate sau poate - mai grav -, prostie, pentru ca nu aveam Weltanschauung-ul, nu stiam noi foarte multe lucruri, dar nu era important ca nu prea aveam ce manca si nici ca, fata fiind, mama imi croia rochii din perdele. Nu asta era important, trecea. Era foarte important ce exista in noi, ce exista in oamenii cu care intram in contact, daca erau de buna-credinta, daca aveau educatie, poate chiar un principiu de viata. Vorbind despre epoca aceea, mi se bulucesc in cap atat de multe cuvinte pe care as vrea sa le rostesc, dar pe care le tac, pentru ca astazi sunt ingrozitor de demonetizate. Ele ar suna cam asa: buna-cuviinta, respect, bun simt, principiu. Astea nu se discutau. Atunci nu era nevoie sa fure cineva de 11 ori, ca sa zici "Mai, asta e hot", iar in clipa in care unul fura o data, nimeni nu zicea "Ce destept e!".
In pragul exmatricularii
La 15 ani, utecista fiind, am aflat ca tatal meu este o bestie mosiereasca si ca mama e o bestie care a exploatat poporul, iar eu sunt legionara. La 19 ani, eram la o sedinta UTC si ma interesa ca langa mine statea un coleg care imi facea curte. La un moment dat, cei de la masa rosie de prezidiu au inceput sa urle: "Sa dam afara exploatatorii!". Au dat citire unei liste, mi-am auzit numele, mi-au spus sa ma ridic in picioare, iar sala a fost invitata sa ma huiduie. Nu am inteles nimic; am avut o reactie normala si cretina, am inceput sa plang si sa ma intreb ce rau am facut. E foarte greu de inteles astazi naivitatea pe care o aveam atunci si eu, si ceilalti... Apoi m-am dus acasa si ai mei m-au consolat "o sa treaca" si a trecut. La sfarsitul anului (eram in anul I), am fost chemata de catre un tovaras "director de studii" (cadristul universitatii). Acesta mi-a spus ca urmeaza sa fiu data afara, pentru ca am origine nesanatoasa, dar ca imi pot rascumpara "greseala" - si mi-a cerut sa iau o foaie de hartie si sa scriu ca Radu Penciulescu si Mihai Dimiu, colegii mei, refuza sa invete la Istoria teatrului rus si sovietic, pentru ca nu le place. I-am spus ca nu pot sa scriu asa ceva pentru ca nu-i adevarat; lor chiar le placea. Directorul de studii a insistat o data, de doua, de trei ori, apoi a renuntat. Refuzul nu fusese un gest de rezistenta. Pur si simplu nu puteam sa-mi pun iscalitura pe o minciuna. Mai tarziu am aflat ca si ei au fost chemati sa scrie acelasi lucru despre mine. Dar si ei au refuzat. Cu totii datoram aceasta atitudine unei educatii in care nu era nimic pervertit.
Intuneric si lumina
Minunat lucru este tineretea! Anii erau '51, '52, '53 si, in vremurile acelea cumplite, noi, cei tineri, mergeam la strand si voiam sa avem costumase frumoase de baie, mergeam la ceaiuri (asa le spuneam noi petrecerilor), dansam, radeam, ne indragosteam. Eram tineri si vantul batea salbatic in jurul nostru. In timpul asta, parintii nostri mergeau mai departe. Apoi, era inca obiceiul invitatiilor la masa sau dupa-amiaza la ceai, care se servea in aceleasi cesti frumoase de odinioara; sigur ca ceaiul era de tei, nu mai era nici englezesc nici chinezesc, iar rusesc nu aveam bani sa cumparam. Sigur ca tratatia era o biata cutie de crap chinezesc, dar conta ce era in sufletele noastre si nu ce puneam pe masa. Saracia era generala, iar Bucurestiul - un oras mort...
A venit insa marea speranta, Ungaria 1956, apoi represaliile care s-au simtit mai ales in randul studentilor. Dupa aceea s-a intunecat la noi, si intunericul acela a generat o plecare masiva a acelora care au putut pleca, mai ales a grecilor si a evreilor. Plecarea lor a saracit tara de oameni care reprezentau ceva pentru Romania si care iubeau aceasta tara. Apoi a mai venit o gura de aer cand rusii s-au retras din Romania, apoi iarasi o mare speranta in 1968, si clopotul de alarma din '71 - tezele din iulie.
Cu toate astea, desi am fost plecata din tara si in ani mai usori, si in ani mai grei, niciodata nu m-a batut gandul sa raman definitiv. Astazi tot incerc sa aflu de ce: pentru ca nu credeam ca imi pot castiga painea acolo? La un moment dat, am avut propuneri concrete in invatamant si stiam ca pot sa fac fata. Dar nu puteam sa plec pentru ca, indiferent cum era Romania, era tara mea si stiam ca parintii mei, care nu mai traiau, nu m-ar fi iertat niciodata.
Cateodata imi vine sa rad singura sau sa ma uluiesc de "nesimtirea" mea. Am fost fericita. Am avut un sot minunat, actorul Stefan Tapalaga, si pe Irina, fetita noastra, darul suprem!
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
