In decembrie 1989 s-a intamplat ceva. Ce anume? – parerile sunt impartite. Fapt e ca, in scurt timp, Romania avea vreo doua mii de publicatii – asta a fost un castig indiscutabil. La unele dintre ele am inceput si eu sa colaborez, cu timiditate, pe baza faptului ca ma credeam scriitor (aveam si niste carti pierdute prin niste edituri, una chiar a aparut in ’93, la numai opt ani de cand o predasem, am lansat-o pe 1 aprilie, era de la sine inteles, culmea e c-am luat cu ea Premiul Uniunii Scriitorilor) si ce mi-e scriitor, ce mi-e ziarist, nu?
In 1992, pe la sfarsitul verii, Alex. Stefanescu m-a sunat sa ma intrebe daca n-as vrea sa tin un serial umoristic in revista Zig Zag, unde scria si el (editorialul si celebra Masina de scris). Evident, voiam, mai ales ca – dupa stirea mea – urma sa fie primul astfel de serial din presa romaneasca.
In cateva zile am schitat "formatul", reinviindu personajele mele favorite, Zizi si Luminita, si i-am propus lui Alex titlul "De veghe in lanul de iaurt". I s-a parut fortat si am stabilit impreuna ca serialul se va numi "Zizi in tranzitie". Cu primul episod, scris la masina mea cat un tanc, m-am prezentat la sediul Zig Zag, situat la etajul doi al unei cladiri de pe Brezoianu, in coasta parcului Cismigiu. Din fericire, la negociere a asistat si Alex, caci, atunci cand a venit vorba de bani, eu m-am blocat total si atunci a intervenit el, insistand ca trebuie sa fiu platit la standardul unui scriitor care... Ioan Matei, redactorul-sef adjunct (sefa cea mare era Aurelia Boriga), a oftat: "Eu pot sa avansez o suma, dar mi-e frica sa nu patesc cum am patit cu Mircea Diaconu: am spus cat, iar el s-a scarpinat in varful capului, s-a strambat si a zis: «Nu-i prea mult!?»". Totusi, cu aprobarea din priviri a Aureliei, Ioan a propus 1.500 de lei pe episod (o pagina si jumatate de text), in vreme ce eu incasasem cel mai mult 400 de lei pentru un editorial in Romania libera. Atunci l-am auzit pe Alex exclamand vesel: "Ia te uita! A rosit!! E atat de rar sa vezi un tanar rosind!" Cand am plecat de acolo aproape m-a podidit plansul de emotie: pentru prima data in viata mea aveam sentimentul ca sunt platit la cat merit. Stati linistiti, nu s-a prea repetat.
Asa a-nceput povestea, care a durat trei ani si de care si-a adus recent aminte Lucian Vasilescu, trecut si el – la fel ca jumatate dintre ziaristii epocii – pe la Zig Zag. Lucian i-a propus lui Stelian Turlea ca Ziarul de Duminica sa republice o parte din acel serial. Stelian a zis „Da". Intelegeti ca toata viata mea am fost inconjurat de oameni minunati.
Logo-ul serialului a fost conceput intai de Adrian Andronic, apoi (cel pe care vi-l propun) de Adrian Socaciu, redutabil grafician, dar si prozator.
O sa va las libertatea de a aprecia singuri in ce masura realitatile descrise acum 17 ani mai sunt valabile azi. Promit sa nu schimb nici un cuvant.
Personajele:
Zizi – un tanar obisnuit al zilelor noastre, inteligent, bun profesionist, entuziast, somer
Luminita – prietena tanarului, studenta la Universitatea Ecologista „Umberto Eco" din comuna Catelu
Alegatori, legionari, scutieri, simpli cetateni
Locul actiunii: azi in Capitala, maine mai vedem noi
Momentul actiunii: la trei ani dupa Unele Evenimente, cu cateva zile inainte de Altele.
Primul episod a aparut in Zig Zag nr. 34/126 din 10-16 septembrie 1992 si se numea:
Explozia
Motto:
„Dintr-un os si dintr-o paine
Am hranit un om si-un caine
(In aceasta ordine)"
(Anonim, Piata Victoriei)
Era o vara superba. Soarele sclipea vesel pe cerul senin. Oamenii se tarau, leoarca, pe langa ziduri. Prin garsoniere izolate, cei slabi de inima se reintegrau rapid in circuitul materiei, spre bucuria ziaristilor care vanau evenimentul zilei. In fata blocurilor, copiii se jucau cuminti cu sobolanii. Asfaltul era viril ca frisca: care calca mai hotarat, acolo ramanea, asteptand iarna, cand urma sa fie scos cu pickhamerele. Intre timp, putea sa strige: „Eu nu ma clintesc!" (ideea de neclinitire nationala, redata cu incetinitorul). Nauciti de zapuseala, oamenii lasau usile vraiste, ceea ce prilejuia un benefic schimb de emanatii.
Zizi isi cauta de lucru. Constatand ca ofertele din ziare vizau mai ales „contabili cu experienta, la locul de munca sau cu suspendare" si „tinere balerine meseriase, trimiteti poze fata, profil sau orice pozitie", se hotarase sa se implementeze singur. Alese la intamplare o cladire suficient de mare sa nu fie butic si suficient de fara antene sa nu fie Doamne fereste.
Intra direct la director. Discutia fu scurta si la obiect:
- Ce stiti sa faceti?
- Sunt cibernetician.
Omul il privi fix cateva secunde, ranji scurt, apoi ofta:
- Baiatu’, mie zi-mi asa: inginer sau economist?
Inapoi in strada, isi aminti cu nostalgie de anii facultatii: nu lipsea de la nici un curs, de la nici un seminar, de la nici un miting. Ce folos?
Intra intr-o alimentara.
- Saru’ mana, aveti niste salam d-ala ordinar, de noua sute?
Vanzatoarea il privi cu un dispret nedisimulat.
- E pentru caine, se scuza el.
Femeia ridica din umeri si, dupa ce il servi, isi indrepta atentia spre urmatorul client, care dorea o sticla de insecticid si doua perechi de chiloti.
Acasa, catelul (pe care il chema Caine) il intampina agitand o anumita parte a lui si vociferand cu capatul opus. Zizi se apleca si-l apuca dragastos de gat:
- De ce latri, ma, animalule?
Cinara impreuna. Locuiau intr-o debara spatioasa, obtinuta de la Asociatia Internationala a Chiriasilor din Dependintele Nationalizate. Se culcara apoi pe canapeaua care constituia cea mai frumoasa piesa de mobilier a incaperii. Si singura, de altfel.
Din celelalte apartamente se auzeau muzici, dusuri, soapte:
- Aici Pasarica... S-a rezolvat cu afisele...
- Transmitem cotele valutare... Londra – creste zece centimetri...
- Cand am ajuns in Matache am ramas cracanat!
Nimeni nu putea banui ce va urma. Putin dupa miezul noptii, o bubuitura formidabila arunca oamenii din asternuturile flescaite.
Explodasera preturile.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
