Doina Ruşti, scriitoare tradusă în mai multe limbi, este autoarea romanului Fantoma din moară (Polirom, 2008), roman amplu, despre comunismul românesc, distins cu Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor din România. Însă cel mai cunoscut roman al său este Lizoanca la 11 ani (Trei, 2009) şi el premiat, cu Premiul "Ion Creangă" al Academiei Române, apărut recent la Berlin (HorlemannVerlag) şi la Milano.
Despre ea, Norman Manea spune că "este o excelentă prozatoare, de mare talent si intuiţie", iar Nicolae Breban o consideră un "prozator de primă mărime al literaturii actuale".
Romanele ei au avut peste 80 de cronici, în ţară, dar şi în străinătate, unele în ziare cunoscute, precum La Stampa, La Repubblica, Il Manifesto.
A mai scris Omuleţul roşu (2004), un roman călduros primit de publicul italian, Zogru (2006), recompensat cu Premiul ASB, Patru bărbaţi plus Aurelius (2011), precum şi un puzzle narativ - Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (2010).
Doina Ruşti trăieşte la Bucureşti şi este profesor universitar.
- Dragă Doina Ruşti, am găsit o excelentă prezentare a ultimului tău roman, o citez: „2012. Vară-toamnă. Bucureşti. Bărbat însurat, femeie îndrăgostită, copil adoptat, showbiz şi un prim-ministru pasionat de Facebook – totul într-un roman cu final neaşteptat, care se citeşte pe nerăsuflate.” Ţi-ai schimbat stilul? Care e părerea autorului despre propria sa carte? Ce spune el pe scurt?
Vara trecută am auzit pe cineva prezentându-se astfel: „Sunt si eu mămica la două albăstrele de-aici, din cartier!” Recomandarea suna foarte firesc. Chiar n-am avut vreo reacţie de filolog zgâlţâit de genitivul acesta colocvial. De altfel, formulările de tipul ăsta sunt deja instalate în limbă vie. În mod curent se spune în faţă la Melodia, am dat la băieţii ăştia câte-o pâine ori pantalonii la omul ăsta sunt cam strâmţi. Cred că generalizarea genitivului popular s-a produs începând cu ultimele 4 decenii. Or, această perioadă este şi cea care explică actuala istorie, în care oamenii nu se mai sinchisesc de chestiuni pe care acum 20 le ani le-ar fi considerat catastrofe. Vorbesc acum doar despre contextul unei poveşti, care îl are ca personaj principal pe None (Benone, de fapt).
Ce trebuie să reţină mai mult cititorul din acest roman: fundalul luptelor politice, revolta faţă de nefericirea în familie, datoria faţă de sine însuşi, cum insişti la un moment dat?
Totul mi s-a părut important şi mă bucur că ai remarcat faptul că romanul are mai multe trasee epice. Toate se leagă de aceeaşi temă, pe care eu am abordat-o şi în celelalte romane ale mele: falimentul familiei. Cred sincer că lumea a trecut de acea mare şi aşteptată schimbare. La sfârşitul anilor 80 se vorbea despre „amurgul idolilor” şi al creştinismului. Apoi, pe la începutul anilor 90, deja lumea era obsedată de globalizare. Lucrurile s-au precipitat, iar în ultima vreme nu există om care să nu se îndoiască de valorile lumii noastre. Am convingerea că ne aflăm dincolo de criza existenţială şi că a început deja acea eră care nu mai permite organizarea în grupuri legate sanguin. Formaţiunea tată, mamă, copil este în mod evident epuizată, încă din secolul trecut, si-a mers agonic, în virtutea unei rutine. Omul este făcut să se împerecheze, dar nu să trăiască în perechi, să se mişte în grupuri. Cel puţin, nu majoritatea. Pe această idee romanul Mămica la două albăstrele aduce o poveste despre o familie artificială, creată în virtutea unor vechi consuetudini care aparţin unei lumi moarte. Şi-am încercat să susţin simbolic trama apăsând pe ruina autorităţii politice. Prim-ministrul şi Mămica la două albăstrele se află într-o legătură de sympathie. Amândoi sunt autorităţi de care lumea nu mai are nevoie.
Romanul „Mămica la două albăstrele” e foarte filmic. Care e legătura dintre literatură şi film?
Deoarece personajul cărţii este un cameraman, am încercat să adopt o tehnică descriptivă de tip cinematografic.
Are facebookul o putere atât de mare asupra vieţii noastre? Doar consemnezi puterea lui sau te şi revolţi?
În niciun caz nu mă revolt. Facebookul este un fenomen de masă iar acestor mişcări nu te poţi împotrivi. Cauza adevărată a crizei existenţiale care a schimbat recent lumea se află în nemulţumirea clocotitoare a fiecărui om de a nu se afla în centrul lumii sau măcar în centrul unui grup. Facebookul a tratat această maladie într-un mod atât de eficient, încât, până la izbucnirea următoarei epidemii, lumea virtuală de pe sticlă se va dezvolta într-un ritm accelerat. Am auzit vorbindu-se despre faptul că poţi să pierzi timpul pe Facebook, că te confiscă. Unii dintre scriitori au renunţat la el, ca să poată să scrie. Din punctul meu de vedere, este benefică această posibilitate de-a intra repede în contact cu lumea, de a deveni ins public, de a citi şi de a fi citit în timp real. Face parte din viteza timpului meu şi din începutul noii vieţii. Cum să mă sustrag de la o existenţă în care palpită inima majorităţii? Să ce? Să scriu până la moarte cu î, sub pătura unei cabane pierdute în Munţii Bucegi? Declepsidrată? Pentru cine? În romanul meu atât premierul, cât şi Carina (un copil de 6 ani) se află conectaţi la Facebook. Şi mi se pare absolut normal. Grav ar fi să rămâi în afara istoriei. M-ar îngreţoşa astăzi un premier care nu intră pe Facebook!
Romanul a fost lansat în luna martie, după care ai pornit într-un turneu de promovare în toată ţara. Foarte puţini scriitori fac asta. Ce ai învăţat? E eficient?
Orice contact cu oamenii vii e o sărbătoare. Mai ales când acei oameni mai şi sunt conectaţi la FacebookJ Am început cu Oradea, mai precis cu Facultatea de Litere, pe care am asociat-o întotdeauna cu Profesorul Ion Simuţ. Dar odată ajunsă acolo, după ce am pus piciorul pe străzile cosmopolite ale oraşului, am descoperit un om pe care nici măcar nu mi-l imaginasem: Marius Miheţ, profesor de asemenea, la aceeaşi facultate, critic literar, dar mai ales o minte strălucită şi un om scăpat de complexele otrăvite ale breslei. Să mă citească Marius Miheţ şi să mă pot uita în ochii lui în timp ce îmi spune impresiile despre scrisul meu cred c-a fost una dintre cele mai fabuloase experienţe ale voiajului. Tot acolo m-am întâlnit în fine cu Mircea Pricăjan, care s-a dovedit exact ca pe Facebook: cald şi deştept. În Alba Iulia m-am întâlnit cu Aurel Pantea care expiră parfum de crini, iar la Cluj... ei, acolo m-am întâlnit cu multă lume cunoscută şi necunoscută. Un turneu de genul ăsta (care mai include Cugir, Timişoara, Sibiu, Iaşi etc.) te pune în contact cu ceea ce ai trimis în lume la un moment dat de pe tasta bombonoasă a unui laptop. La Cluj am trecut pe stradă pe lângă un domn care vorbea despre mine, de fapt despre cărţile mele. A fost un sentiment straniu şi flatant. Aşa că m-am întors şi ni s-au întâlnit privirile, dar nu mă cunoştea. Faţa mea de pieton modest nu-i spunea nimic.
Ai obţinut toate premiile importante posibile: Premiul Uniunii Scriitorilor, Premiul Academiei, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti. Mai urmează ceva? Au reuşit aceste premii să promoveze mai mult cărţile?
Hai să nu vorbim despre premii, că iar se enervează lumea! Mai mult vrajba din jurul premiilor şi desfăşurarea uriaşă de forţe a perdanţilor au făcut să se vorbească despre premiile mele. În ceea ce mă priveşte cel mai viu premiu a fost Ad visum, luat pentru Omuleţul roşu, la Sighetul Marmaţiei. Am trimis cartea prin poştă, după ce-am citit un anunţ de ziar. Habar n-aveam că există o localitate cu un nume ca un solfegiu. M-a amuzat şi-am mai şi văzut că era pe graniţă, unde îmi închipuiam că n-o să ajung vreodată. Apoi am uitat. Au trecut multe luni, premiile s-au publicat în presă, însă pe mine nu m-a mai interesat. Oricum Omuleţul roşu a fost romanul meu de debut, prin urmare, nu mă gândeam pe-atunci la premii. Într-o zi am primit o scrisoare recomandată. Doamne, ce mai urăsc recomandatele! De regulă sunt chestii de la Fisc. Totuşi, după mai multe reavizări am trecut pe la poşta de la Hala Traian şi mi-am luat recomandata insistentă. Era un plic de mărime mijlocie, pe care l-am rupt la margine, imediat ce-am ajuns în stradă. Din el au început să curgă banii, vreo 150 de euro sau mai mult, în hârtii de câte 20 şi 50, încât nu mi-a venit să cred. Apoi diploma din care aflam de premiu. Expeditorul era Marian Tomi, pe care în fiecare an îmi propun să-l cunosc. Încă n-am ajuns la Sighetul Marmaţiei.
Te numeri printre cei mai traduşi scriitori români contemporani şi printre cei mai invitaţi la diferite Târguri internaţionale de carte. Care este impactul asupra activităţii de scriitor?
Este absolut normal ca un scriitor să intre în contact cu lumea literară, iar un târg de carte te pune în contact cu pulsul adevărat al oamenilor care vând şi cumpără literatură.
Ce înseamnă „Mămica la două albăstrele” în creaţia ta?
E o carte de consolidare a credinţelor estetice: e singura mea carte cu retorică auctorială (un anumit tip de). A fost un experiment foarte important pentru mine. Iar în altă ordine, a fost şi modul meu de a trece prin multele evenimente ale verii trecute, când nu puteam să mai scot capul în lume fără să aflu câte o chestie răscolitoare: TVR Cultural desfiinţat, ICR-ul trecut la Senat, referendum, marinari, legi schimbate, plagiat, privatizarea Oltchimului etc. Uneori trebuie să faci mai mult decât să comentezi în site-ul ziarelor. De exemplu, să scrii o carte.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
