În epoca internetului şi a tot felul de gadget-urielectronice cu viteză de propagare comunicaţională, s-ar părea cădialogul, ca într-o carte a lui Mihai Şora, s-a generalizat. Dar evorba mai mult de un zgomot de fond, decît de o comunicare reală;iar micul comerţ de informaţii de toată mîna şi de noutăţi depăşitea doua zi domină net schimbul de argumente şi polemica de idei.
Astfel că, pentru proiectul unei cărţi dialogate, încă-tineriiVasile Ernu şi Bogdan-Alexandru Stănescu aleg o formulă retro, agenului epistolar, fie şi cu autodistanţare ironică. Ceea ce nedesparte* poartă subtitlul Epistolarul de la Hanul luiManuc şi debutează ("s-au iscat", spun cei doi, în stilul lorparodic bătrînesc şi cronicăresc) chiar sub această emblemăbucureşteană şi românească şi chiar de ziua noastră naţională. Dinacest punct fix pornind, din centrul de greutate şi intersecţie allumii caragialiene, epistolarul de faţă, finalizat după patru ani,a trecut prin diferite forme şi a apărut, în progresia lui, pe maimulte suporturi.
E o peregrinare ea însăşi simptomatică pentru condiţia de(in)stabilitate a pieţei culturale autohtone. Mai întîi oral,schimbul de idei devine epistolar şi e tipărit, într-o rubricălunară, în "Suplimentul de cultură"; de aici trece în paginile"Observatorului cultural"; ultimele scrisori sînt publicate în"Noua literatură"; iar epilogul, scris de Bogdan-AlexandruStănescu, este postat pe blogul lui Vasile Ernu... Pentru căscriitorul mai tînăr pare obsedat de circularităţi simbolice, s-onotăm şi pe aceasta. În epoca dialogului generalizat, un dialogsubstanţial începe la o cîrciumă şi îşi are punctul final pe unblog.
Din fericire, rămîne cartea, care pune întreaga întreprindere"într-un orizont de sens", cum ar spune Ernu. O carte de micidimensiuni, dar extrem de plină; şi o lectură, deopotrivă,delectabilă şi provocatoare intelectual. Citind-o, cu tot cuprefaţa purtînd semnătura şi marca Radu Cosaşu, nu o mai poţi lăsadin mînă. Aştepţi, o dată cu cel ce a lansat o întrebare, răspunsulceluilalt la ea - şi apreciezi, nu mai puţin, calitateaparantezelor, a digresiunilor. La Stănescu, e de admirat în primulrînd arta dezvoltării unei teme, într-o tratare concentrică ceavansează prin foraj analitic şi deschideri comparatiste oriinterdisciplinare. La Ernu, dimpotrivă, avem o adevărată artă afugii de subiect şi de responsabilitatea "punctuală" a comentăriilui. Scriitor experimentat obligat să răspundă întrebărilor unuicritic avizat, Ernu va dezvolta remarcabile strategiiocolitoare.
Altfel spus, la ofensiva tematică a amicului BAS, amicul Bazilvine cu o contraofensivă problematică. Criticul procedeazăsistematic şi, cum am spus, concentric. Scriitorul o ia de departeşi rămîne acolo, într-o zonă proprie pe care o gestionează foartebine. Stănescu lansează îndemnuri uşor ironice ("adu-ţi aminte deDurand") şi degajă, încă de la început, acidităţi profesorale("sînt sigur că-ţi aminteşti în detaliu De bello gallico").Invitaţia lui, mereu reluată, în explicitul formulării şi înfiligranul paginii epistolare, este "haide să intrăm...". Unde? Înstraturile Textului (cu majusculă), fie el de Joyce sau de Gogol,Tolstoi ori Platonov. Pentru critic, a nu fi citit o carte desprecare totuşi vorbeşti este inconceptibil; şi după ce parcurgeHagi-Murad ori Jucătorul, se osîndeşte la vedere (e"imbecil", "idiot") pentru uşurătatea cu care le menţionaseanterior. În schimb, Ernu, cu o glumă, o paranteză şi o eschivă, seîndepărtează cu relativă uşurinţă de astfel de puncte fierbinţi,prea fierbinţi, ale epistolarului şi de asemenea complicaţiiinterioare ce ar trebui, în viziunea lui, puse în ecuaţii mailargi.
E aici o surprinzătoare încrucişare de rolurietno-caracterologice şi temperamentale. Maximalismul slav, acelpe viaţă şi pe moarte al oricărei experienţe, e absorbit deBogdan-Alexandru Stănescu în experienţa fondatoare a Artei. Iarstilul lejer-digresiv, colorat şi "fugitiv" al regăţenilorcaragialieni este preluat, pentru a fi abundent ilustrat, de cătreintelectualul venit din spaţiul ex-sovietic. Două fragmenteedificatoare. În primul, amicul BAS analizează impecabil unWatteau: "Haide mai departe. Priveşte atitudinea mîinii stîngi asatirului, modul în care îşi ascunde, monstruos, indexul. E unrezultat al încordării, o continuare a tensiunii care intră în trupprin mîna dreaptă, cea care descoperă/ dezvăluie. Priveştetrunchiul pe care se sprijină cotul satirului, aflat, la fel, încontinuarea piciorului adormit al nimfei: un organism la fel demonstruos precum satirul pătruns de dorinţă/ spaimă, dar careîncearcă să iasă din frame-ul concupiscent. Poate o aluziela inevitabilul final? Ce anume descoperă satirul lui Watteau? Unumăr, William, un umăr, un tablou. Completează kitschul unui trupgrăsuţ, bun de frămîntat, pe care-l priveşte cu oroare/ dorinţă,dar acoperă ceea ce ar trebui să priveşti în fapt. Dă zoom pechipul satirului! Ai luat expresia lui drept anticipare a plăcerii?O băloşenie de discotecă? Nu, tati, făptura e terifiată. Priveştesub trupul nimfei: ai o altă creatură monstruoasă care încearcă săfugă din tablou. Cum de doarme nimfa sub acei nori apocaliptici? Nudoarme, vînează... venator... Vezi rîtul făpturii? Ai în faţă unuldintre cele mai sinistre tablouri din istoria picturii..." (p.103). De remarcat, la acest fost discipol al lui Cornel MihaiIonescu, profunzimea şi subtilitatea analitică, într-un contur deHigh Culture în care şi inflexiunile colocviale au rolul lorde pigment. În cheia de interpretare oferită, "sinistrul" tablou arexplica perfect şi un roman ca Îngerul de gips al luiNicolae Breban, conflictul epic inaparent şi relaţia, la primavedere absurdă, dintre doctorul Minda şi Mia Fabian. Dar (ca săformulez o întrebare nepusă din epistolarul Ceea ce nedesparte), cu cine să mai vorbeşti, astăzi, desprecorespondenţele dintre un tablou de Watteau şi un roman brebanian?Tînărul critic, cu cît încearcă să ridice şi să menţină nivelul, cuatît se va adresa unui cerc mai restrîns de lectori.
Şi acum să vedem un fragment tipic pentru un Vasile Ernu aflat,pe culoarul post-sovietic, în mare formă: "Apropo, Stalin a scris,într-una din şedinţele de partid, un bileţel pe care i l-astrecurat lui Anastas Mikoyan, specialistul în comerţ al PC. Ştiice scria pe bileţel? Pun pariu pe ce vrei tu că nu ghiceşti.Informaţia e din surse sigure. Pe bileţel scria, negru pe alb, aşacum îţi trimit eu pe Messenger cîte o invitaţie la ciorbă: «DragăAnastas, împrumută-mi, te rog, 200 de ruble pînă la primulsalariu». Semnat: «Koba». Cînd am citit chestia asta, m-am minunatşi am zis: pînă şi tătuca Stalin a înţeles care este soartafuncţionarului şi a suferit. Îţi dai seama ce chinuitor trebuie săfi fost pentru el să stea la fiecare şedinţă de partid şi să-i vadăfaţa de armean a lui Mikoyan, el, georgian fiind, şi să segîndească la împrumut. Apăsător. Problema mea însă nu e asta.Problema mea e alta: la ce naiba îi trebuiau lui IosifVissarionovici 200 de ruble?" (pp. 85-86). Amicul Bazil, scriitordeja rutinat, are instinctul scenelor, replicilor, amănuntelorsenzaţionale şi, aşa zicînd, multisemnificante. Faptul că tătuculpopoarelor, omnipotentul Stalin, are nevoie de 200 de ruble esteîn sine nemaipomenit. Iar forma de împrumut în care îşiprocură banii (el, Dumnezeul roşu al lagărului socialist) oferăsuplimentare delicii sadomasochiste. Ernu va specula că lui Stalinîi trebuia această sumă pentru a-şi cumpăra nişte cărţi, într-operioadă în care "citea destul de mult şi era interesat, poateexcesiv de mult, de soarta literaturii" (din nou, ironie gustoasă).Dar mai interesante şi mai provocatoare decît teoriile şispeculaţiile "ultimului eretic al Imperiului" sînt aceste forme deexpresie bine rulate şi structuri narativ-posesive în care elexcelează.
Căci vivacitatea intelectuală a lui Vasile Ernu e în strînsălegătură cu capacitatea sa, neobişnuită, de a prelua şi asimilaidei, cu tot cu transformarea lor în probleme. Cei doi amici îşiîmprumută, iarăşi, datele propriului rol jucat. Cu atenţiaconcentrată pe formele artistice şi jurînd pe Joyce,criticul va dezvolta un discurs literaturocentric, cu "epifaniaseculară" a scriitorului şi "intruziuni ale sacrului textual învulgaritatea zilnică". Atent mereu la probleme, la regăsirealor în chiar întîlnirea ideală dintre societate şi artă, dintretensiunile unei epoci şi literatura ei, Ernu se va livra ca ointerfaţă artistică şi scriitoricească. Îi reuşeşte, în toatescrisorile, un discurs mobil, superficial şi seducător desprelucrurile cu adevărat importante. Ca să rezum insolitul schimbepistolar de personalităţi: în timp ce îndîrjit-seriosulBogdan-Alexandru Stănescu se scufundă în arta pură, relaxatul şiaproape fluşturaticul Vasile Ernu vorbeşte pe larg despreexperienţa de Gulag a lui Şalamov...
Cărticica lor este aşadar mai mult decît o sumă de pagini şi ocoabitare de perspective. E un produs comun în care fiecare autorîşi defineşte şi îşi confruntă valorile cu ale celuilalt, căutînd,prin subiectele de discuţie, noi căi de atac şi vechi puncte derezistenţă. Dacă am citi numai contribuţia unuia, efectul ar fi pejumătate: deoarece, intrînd în logica de repere şi avans proprieunei gîndiri producătoare, n-am mai asista la toate acesteîntretăieri de argumente şi schimbări de plan ori de registru.Epistolarul îi desparte, programatic şi aproape ostentativ,pe cei doi amici pasionaţi de literatură, pentru a-i oferidimpreună, îmbrăţişaţi într-o luptă antică, unui public din celemai diverse categorii. Volumul lor va fi probabil un succes decritică, dar şi de librărie.
Disputa iniţială pornise, la Hanul lui Manuc, de la o chestiunede întîietate competiţională. Cine este cel mai mare scriitor altuturor timpurilor: Gogol (cum spune Ernu) sau Joyce (cum spuneStănescu)? Ce carte frumoasă ieşită dintr-o premisă falsă... Oamenibuni, sînt nevoit să intru în discuţia voastră pentru a vă corectaeroarea. Nu Gogol şi Joyce se luptă pentru primul loc în prozalumii, ci Tolstoi şi Dostoievski. N-aţi ştiut asta? Nu-i nimic,poate că a venit timpul s-o aflaţi.
*) Vasile Ernu, Bogdan-Alexandru Stănescu, Ceea ce nedesparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc, prefaţă de RaduCosaşu, Editura Polirom, Iaşi, 2010, 216 p.
Fotografia lui Daniel Cristea Enache a fost realizată deLaurenţiu Midvichi.
DANIEL CRISTEA-ENACHE (n. 19 februarie 1974) esteconferenţiar universitar la Facultatea de Litere, UniversitateaBucureşti şi consilier editorial la Editura Polirom. A ţinutcronica literară în Adevărul literar şi artistic(1997-2005), apoi în România literară (2005-2009).Colaborări la Cultura, Suplimentul de cultură,Idei în dialog, Bucureştiul cultural,Caietecritice, precum şi la ziarele Evenimentul zileişiAdevărul. Are o rubrică la Radio România Cultural şi una peportalul LiterNet. Din 2005 este doctor în Filologie (summa cumlaude) al Universităţii Bucureşti, cu o teză despre Ion D.Sîrbu. Volume publicate: Concert de deschidere (Premiul deDebut al României literare, Premiul pentru Debut al UniuniiScriitorilor din România şi Premiul "Titu Maiorescu" al AcademieiRomâne); Ileana Mălăncioiu,Recursul la memorie.Convorbiri cu Daniel Cristea-Enache; Sertarul ScriitoruluiRomân. Dialoguri pe hârtie; Bucureşti Far West. Secvenţe deliteratură română; Un om din Est (Premiul pentru Criticăşi Istorie Literară al Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti);Convorbiri cu Octavian Paler; Timpuri noi. Secvenţe deliteratură română.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
