Tehnicile masajului sunt vechi de peste 3000 de ani. Una dintre regulile lui recomanda ca, pe durata exercitiului, sa nu intrerupi nici o clipa contactul cu trupul pacientului. Cand, inerent, ridici mana dreapta, e absolut necesar ca mana stanga sa pastreze contactul, in ideea unei continue prize de energie cu celalalt.
Iata o reteta pe care regretatul Iustin Panta o aplica frecvent in relatia cu cititorul. In doua dintre cartile sale, poemele nu sunt separate intre ele prin spatii albe. Original si pragmatic, autorul pleca de la premisa ca un cititor o data pierdut e bun pierdut si ca spatiul alb, frigul si tacerea dintre piesele unei carti ar fi un pretext suficient ca el sa abandoneze lectura. Asa se face ca volumele "Obiecte miscate" (1991) si "Familia si echilibrul indiferent" (1995) sunt structuri armonice de o coerenta interioara remarcabila, un fel de "romane" compacte, confesiuni non-stop, scrise parca dintr-o rasuflare si care invita cititorul sa le parcurga tot asa, dintr-o rasuflare, de la un capat la celalalt. Procedeul exalta un gen de mariaj, de intersectare insolita intre "comentariu" si "textul versificat" propriu-zis. Exista aici o invidiabila "onestitate stiintifica" in abordarea fenomenului, pentru ca, in realitate, in procesul creatiei, lucrurile se intampla intocmai asa cum le prezinta el: poezia nu asteapta ca tu sa-ti inchei peroratia, ci survine pe neasteptate, ca o iluminare, uneori la mijlocul unei fraze sau chiar intre silabele aceluiasi cuvant. Poetul a inteles ca "o poesie" nu poate intrerupe in mod real fluenta unui comentariu in sanul caruia cade ca un meteorit, asa cum un "solitar" montat pe un inel de argint nu pagubeste cu nimic patina splendorii argintului (si nici invers). Aceasta modalitate noua de a evita discontinuitatile paginatiei clasice a discursului e una dintre trasaturile care deosebesc in plan formal poezia lui Panta de stilul prozopoemelor lui Mircea Ivanescu. Dar diferentele de fond fata de mestrul sau decurg mai cu seama din ceea ce Mircea Martin numea "talentul etic" al discipolului. La Ivanescu domina vacuum-ul existential si neimplicarea, la Panta, un "moralist" prin excelenta, "plinul" si asumarea. Ambii sunt fascinati de potentialul poetic incalculabil al conjuncturilor si conjecturilor care fac sarea si piperul "comediei umane". Dar daca primul e vadit de partea persoanelor intrate in joc (si a obiectelor numai in masura in care tin de mediul lor ambiant), cel de al doilea e, ca Francis Ponge, "de partea lucrurilor" (si a fiintelor numai in masura in care tin de "jurisdictia" obiectelor). Ambii sunt novatori, dar Panta construieste in general cu propria materie prima, pe cand Ivanescu aproape fara exceptie cu materialul clientului, selectand masiv excerpte din babelul universal si retopindu-le in propriul athanor. Ambii despica firul in patru, cu singura diferenta ca maestrul o face "de pe margine", cu superioara detasare, pe cand emulul sau din chiar miezul evenimentelor, printr-o ardere de tot, ca intr-un proces invers fotosintezei, mergand parca dinspre clorofila spre lumina si mai adanc, spre corpuscul si unda. Sclavi ai detaliului, ambii au dovedit ca sunt capabili sa slefuiasca diamantul pana cand nu mai ramane din el decat faina de pe palme (cu depozitia in filigran a intregului experiment). Daca insa maestrul - ca in textul antologat alaturi - mai are sansa sa elimine ultimul reziduu al textului (titlul), mana discipolului intinsa spre el sa-l stearga a impietrit, precum calaretul in drum spre Cordoba intangibila, dintr-un poem de Lorca.
Scrierea poemului
Iustin Panta
Mai intai alegerea titlu
lui, alteori alegerea lui la urma,
sau uneori fara titlu.
Apoi scrierea randurilor unul sub altul,
o insiruire rezonabila de cuvinte si idei.
Punctul final, dupa care bucata de hartie
este asezata intr-un sertar.
Parasita pentru catva timp - saptamani, ani -
dupa care sta din nou in fata acelorasi ochi,
dar mai patrunzatori, mai incercanati.
Mana sterge doua randuri, poate trei
si mai scrie unul.
Dupa alti ani foaia sta iarasi in mainile autorului
care mai sterge cateva randuri.
Nu mai scrie nici unul.
Totul se repeta, un rand dupa altul sunt sterse de pe coala
aruncata in intunericul sertarului
si scoasa din cand in cand la lumina.
Ochii acum sunt foarte batrani.
Ei stau in fata unei foi de hartie
pe care a mai ramas un singur rand.
Mana cu pielea sbarcita si carnea flasca
al sterge si pe acela.
In capul paginii mai ramane doar titlul
(in eventualitatea ca a fost scris vreodata).
Mana se indreapta spre el,
dar in drumul ei intepeneste pentru totdeauna.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
