Atragatoare ca un veritabil captatio e "formula de adresare", statuata in chiar titlul acestui poem al Ilenei Malancioiu: "Ma uit in sufletul tau". Remarcam numaidecat ca autoarea nu spune: "Ma uit la sufletul tau".
Daca ar fi fost vorba de "trup", ar fi spus, desigur: "Ma uit la trupul tau". Unul dintre cei care au meditat indelung asupra relatiei "trup-suflet" este Gabriel Marcel.
Ganditorul francez constata ca noi obisnuim sa spunem: "Am un trup", in schimb spunem, in chipul cel mai firesc: "Sunt un suflet".
Traseul e de la "a avea" la "a fi". Acest "in" e ambasada vestitului "intru" care il obseda odinioara pe C. Noica.
El functioneaza, in cazul de fata, ca un vector al interiorizarii, menit sa trimita in permanenta spre centrul fenomenului (sufletul), care-si ignora periferia (trupul).
Asa se face ca miscarea de ansamblu care ordoneaza materia acestei viziuni nu este una centrifugala, ci una "controlata", centripetala.
Diferentele dintre "trup" si "suflet" aduc asadar cu ele diferente de abordare lingvistica si cel dintai efect al lor e sugestia spargerii unitatii onto-somatice a omului.
In separarea, in ecartarea hipnotica a "cioburilor" acestui intreg se verifica originalitatea si talentul Ilenei Malancioiu.
Ma aflam cu ani in urma intr-un grup de prieteni si relatam ce descoperisem intr-o bisericuta din Densus.
Pe o coloana din interiorul templului (construit, cum se stie, din pietrele de mormant luate dintr-un cimitir roman din apropiere), era pictata o scena de dupa moarte.
Unul dintre "adormitii" zugraviti acolo era jupuit din cap pana in picioare si isi purta pielea pe spate, agatata de un toiag.
Pictorul-taran o concepuse ca pe o desaga atarnandu-i raposatului pe umar. Ileana Malancioiu, prezenta in acel grup de prieteni, a formulat atunci o talcuire memorabila a scenei de la Densus: nu e reprezentat acolo un ecorseu oarecare si nici trupul omului care-si poarta pielea pe umar ca pe o boccea cu merinde, ci insusi SUFLETUL, CARE IaI DUCE CU SINE TRUPUL NEINSUFLE?IT LA JUDECATA.
Marca stilistica a poetei e indestructibil legata de paradigma Eros-Thanatos, explorata cu o staruinta si la cote de intensitate nemaiantalnite, poate, decat, intr-un alt registru, la Cezar Ivanescu.
Ambii apartin categoriei "omului vechi", produs tardiv si fascinant al societatilor concave, traditionale, cum e si a noastra. De aici familiaritatea lor cu moartea.
Ei scriu despre moarte ca si cum s-a fi intors din ea. Nu e de mirare ca poezia lor, cu foarte rare exceptii, pare nedatata.
Cand sunt "la zi", cand plonjeaza in actualitate, ei lasa impresia ca sunt treziti dintr-un somn greu si acest "aggiornamento" e obtinut cu mare greutate, ca si cum totul ar fi fost trecut prin retortele complicate ale unei "inversiuni istorice" (M. Bahtin).
Aspra uneori ca panza de sac, dar curata ca o camasa de duminica, poezia Ilenei Malancioiu conserva ceva primitiv si ritualic, este esentializata, austera, o poezie in alb-negru. E in ea ceva "veterotestamentar", cu accente arhaice, precrestine.
In ciuda densitatii culturale care se lasa ghicita in spatele discursului ei, cea care vorbeste in adancul acestei creatii e o femeie singura, o crestina inteleapta dar smerita, sau mai curand resemnata, care, in fata misterului si iluminarilor acestei lumi, isi duce, precum taranca uimita, mana la gura; cu diferenta ca poeta isi duce automat mana spre doliul alb al hartiei.
Zona in care ea se simte cu totul acasa si in largul ei ramane hotarul dintre viata si moarte.
Viziunile de tip "life after life" (in care unii au fost tentati sa includa, nu stiu daca pe buna dreptate, si "tunelul oranj" al lui Nichita Stanescu) pornesc in general de la premisa desprinderii sufletului de trup, in care sufletul, detasat, isi contempla trupul, inainte de a se lansa intr-o uluitoare calatorie catre lumina lui Dumnezeu. In poemul Ilenei Malancioiu e descris SUFLETUL insusi.
O instanta autonoma - dar nu si indiferenta - contempla si da marturie despre sufletul desprins de trup al "celuilalt". Descrierea intalnirii cu sufletul - trist, obosit si singur, care "lumineaza/ ai tremura ca un miel" - e superba.
Privind insa mai indeaproape si "la rece" textul in discutie, vom observa ca autoarea nu precizeaza nicaieri daca momentul pe care-l surprinde e din timpul vietii sau de dupa moartea "celuilalt".
Avem aici o specie de "moarte ritualica" (H. Stahl), ca in "Miorita", in care moartea nu este efectiva, ci doar presupusa (si celebrata cosmic). Intocmai ca in "Miorita", nici in acest poem NU MOARE NIMENI.
Ma uit in sufletul tau
Ileana Malancioiu
Ma uit in sufletul tau desprins de trup
ai ajuns in miezul noptii la mine-n odaie
E trist, e obosit, e singur
Nu e-nvatat sa umble fara straie
De carne si de oase, nu e-nvatat
Sa se uite cineva drept in el
aade in fata mea si lumineaza
ai tremura ca un miel.
Ii dau drumul prin intuneric
ai pluteste pe ape
ai se intoarce spre trupul
In care nu mai incape.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
