Trebuie să recunosc că, deşi vechi colaborator al "Ziarului de duminică", am fost (deloc neplăcut) surprins să asist la o premieră. Un editorial bine scris şi nu tocmai revendicativ a iscat, în sfârşit, o dezbatere deschisă într-o publicaţie cu totul onorabilă, dar mai degrabă cuminte, nedispusă la găzduirea unor confruntări tranşante între oameni cu opinii diferite şi cu atât mai puţin la polemici. Fiind vorba de traduceri şi scriind eu însumi pe vremuri, poate mai puţin aplicat, pe tema aceasta, mă simt dator să intervin.
Doamna Grete Tartler îi dă o replică amăruie şi uşor iritată lui Daniel Nicolescu, semnatarul editorialului de acum două săptămâni "Traducătorii trădaţi". (Trec peste faptul că distinsa poetă, eseistă şi traducătoare îi atribuie autorului, din graba lecturii, o concluzie trasă de o publicistă franceză de la săptămânalul L'Express).
Ideea că scriitorii scriu din preaplinul lor spre a îmbogăţi patrimoniul cultural naţional şi că, în urma lor, traducătorii transpun în propria limbă frumuseţile de pe alte meleaguri pentru a completa acest tezaur este nobilă în sine. Dacă ar face-o în zilele noastre în deplina ignorare a remuneraţiei, ar suna cumva vetust, cam în genul revoluţiei paşoptiste sau ca "la belle époque". Nu trebuie să ne ascundem după deget că atât contribuţia autorilor, cât şi cea a transpunătorilor în alte graiuri este prost plătită la noi, mai mult decât în ţări cu care ne pretindem egali ca faimă, istorie şi cultură. De ce ar trebui să considerăm că aceia care "trăiesc din scris" (implicit din traduceri) sunt fericite excepţii, când totul ar trebui să fie firesc? Nu mă gândesc aici la situaţia unor mari autori care au făcut şi fac şi acum averi de pe urma talentului, ci la truditori mai aproape de pământ care ar putea foarte bine să-şi asigure o viaţă decentă din munca lor.
Aş putea fi acuzat de o social-democraţie de paradă, datând din aceleaşi vremuri trecute. Să nu uităm însă că actuala practică a drepturilor de autor e o moştenire a restricţiilor de acum două decenii şi ceva, în care nu intră în discuţie valoarea lucrării, ci stricte criterii contabiliceşti, grijulii cu ideea ca oamenii scrisului să nu "depăşescă măsura". Poate tocmai de aceea, unii dintre acei scriitori importanţi citaţi de doamna Tartler într-o listă improvizată, au renunţat la traduceri, ba chiar s-au refugiat în ocupaţii mai onorabil plătite. Aş putea cita, la rândul meu, o pleiadă de traducători care îşi poartă crucea cu devotament şi demnitate. Dar care primesc "onorarii" de mizerie. N-ar trebui să oftăm resemnaţi.
Spune doamna Grete Tartler în încheierea pledoariei sale, recurgând oarecum la pildele biblice, că nici binele nu are răsplată. Eu rămân convins că trebuie plătit aşa cum se cuvine, până şi, sau mai ales, în economia de piaţă. Chiar şi într-a noastră, unde sunt plătite cu asupra de măsură atâtea fapte reprobabile.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
