Daniel Nicolescu (n. 1958) a fost redactor la Editura Eminescu timp de aproape 20 de ani, grafician-copertator pentru numeroase edituri din ţară, editor-coordonator la Ziarul de duminică, editor şi colaborator (începând din 1974) la multe ziare şi reviste româneşti. Desfăşoară şi o asiduă activitate de traducător. Începând din februarie 2013 este directorul Institutului Cultural Român din Lisabona, calitate în care l-am şi abordat.
- La începutul lunii martie s-a împlinit un an de când conduceţi Institutul Cultural Lisabona. Cum v-a schimbat viaţa acest fapt?
- A fost un an de singurătate fertilă (mediu nou, prietenii de-o viaţă şi familia au rămas acasă) în care mi-am descoperit limitele şi în care am învăţat, aproape fără să trişez, să le fac mai generoase. Ce vreau să spun? Că am schimbat lucrul oarecum autist al jurnalistului (autism nobil, cred, şi, la vremea lui, împlinit corect din punct de vedere profesional), care se uită la obiectul cultural şi îl comentează după cum îi vine la suflet sau la umoare, cu relaţionarea cu un mediu, cu o cultură, cu un tip de digestie culturală diferită, stranie. Publicul portughez e dificil, hachiţos, se uită rareori peste alt umăr decât al lui (nu ştie, nu prea vrea să ştie cum stă treaba cu cultura altor spaţii), dar poate fi ispitit cu proiecte care rezonează cu sufletul lui bucuros de fado. Desigur, Portugalia nu e doar un spaţiu al dorului (saudade) şi al contemplării propriului buric, pentru că oamenii care mişcă spaţiul lor cultural, astăzi, îl înviorează temeinic, uitând, sau încercând să facă uitate ispitele inerţiale ale locului. De fapt m-aţi întrebat cum mi s-a schimbat viaţa. Am absolvit secţia română-portugheză a facultăţii de Filologie în 1982. În patru ani de ucencie, ni s-a promis în varii rânduri, pe atunci, că vom ajunge în Portugalia ca să învăţam limba, obiceiurile, cultura... De fiecare dată, pe scara avionului, am fost anunţaţi că totul s-a contramandat. Motivele? Aneta Spornic, Suzana Gâdea, tot atâtea cariatide ale deciziei pe vremea când dorul meu şi al colegilor mei de grupă se numea Portugalia. Chix total! Iată că, printr-o întâmplare fericită, am ajuns în Portugalia după aproape patruzeci de ani. Emoţia acestei (re)întâlniri nu se poate măsura doar în scrâşnet de dinţi, ci şi într-o uluire: am mai fost aici, deşi n-am pus până acum piciorul în Portugalia. E, în primul rând, meritul lui Mihai Zamfir, al lui José Bettencourt, al lui Ştefan Regman, Dan şi Mioara Caragea, profesorii mei de-atunci. Bizareria situaţiei e că acum sunt aici „not to learn, but to teach”.
Cum mi s-a schimbat viaţa? A devenit ceea ce trebuia să fie acum patruzeci de ani. Nu mai bună, nu mai frumoasă, ci mai incitantă. Mi-am reluat viaţa (în latura ei profesională), întreruptă de nişte decizii ministeriale inepte.
- Cum a fost să treceţi de la activitatea de promotor cultural la cea de manager cultural? În ce constă manageriatul dvs?
- Parţial, am răspuns deja la această întrebare. Detaliez. Caut proiecte româneşti care să fie atractive din punctul de vedere al portughezilor. Şi care, simultan, să atragă atenţia asupra excelenţei culturale, în sens larg, româneşti. Anul trecut, bunăoară, stârnit de propunerea unui pictor – Laurenţiu Midvichi – am dezvoltat o serie de acţiuni sub semnul „José Saramago în România”. El, plasticianul (de altfel autorul coperţilor din seria de autor Saramago a editurii Polirom), se gândise la o expoziţie care să ilustreze faimoasele „Eseuri despre orbire”. Primul lucru pe care l-am făcut când am ajuns aici a fost să mă duc la „Fundaţia Saramago” şi să solicit o întrevedere cu Pilar del Rio, soţia marelui romancier (dispărut în 2010). Cordială, oricând încântată să facă evocat numele lui José, cooperantă, aceasta ne-a pus la dispoziţie marea sală a bibliotecii fundaţiei (plasată într-una dintre cele mai frumoase, mai strălucitoare clădiri ale Lisabonei – Casa dos bicos), dar, atenţie, nu pentru expoziţia proiectată (pereţii erau într-adevăr improprii pentru pânzele uriaşe ale lui Midvichi). Tot răul spre bine. Am folosit spaţiul oferit pentru o serie de conferinţe dedicate traducerii lui Saramago în România (Mioara Caragea, Bogdan-Alexandru Stănescu) şi pentru o expunere a cărţilor portughezului apărute la noi. În fapt o expoziţie de book-design, cu machete, proiecte de layout, probe de corectură. Şi unele şi cealaltă primite cu entuziasm de public. Rămânea, însă, de găsit un spaţiu cu vizibilitate pentru tablourile despre „Eseuri...” După câteva încercări (între care Cordoaria Nacional, o locaţie generoasă, dar plasată la intrarea în Belém, departe de centru; vizitată mai ales de turişti străini, care nu sunt ţinta noastră), am optat, graţie sprijinului, pe care nu încetez să-l evoc, al dlui ambasador Vasile Popovici, pentru galeria fundaţiei Millennium, aflată pe, probabil, cea mai căutată, mai vie şi mai artistică stradă a Lisabonei, rua Augusta. Inutil să vorbesc despre afluenţa de vizitatori (câteva mii, în condiţiile în care, ca şi la noi, fluxul de public într-o galerie încetează imediat după vernisarea unei expoziţii) şi despre elanul gazdelor, care au prelungit cu două săptămâni termenul de expunere.
Prin urmare, cu paşi mici, tatonări adeseori trudnice, trasee slalom, dialoguri sterile, lucrurile se leagă până la urmă. Tot aşa, în luna mai a anului trecut, m-am gândit să comemorăm 60 de ani de la moartea lui Carol al II-lea, la Estoril, locul exilului său portughez. O iniţiativă hazardată, câtă vreme era vorba despre o personalitate de care lumea românească se cam sperie şi care, la noi, este evocată doar anecdotic, până la a fi evacuată din istorie. Nu trebuie uitat însă că regele alesese să trăiască şi să moară aici (prilej de mândrie pentru localnici) şi că, măturând toate clişeele care îi înconjoară persoana, se putea vorbi nu doar despre Carol, ci şi despre Fundaţia care i-a purtat numele, despre cultura românească şi despre o Românie interbelică, foarte puţin cunoscută pe aceste meleaguri. Locaţia aleasă – Hotelul Palacio din Estoril, loc de bivuac al multor capete încoronate şi personalităţi marcante ale lumii – s-a dovedit mai mult decât potrivită. Un cercetător de la Muzeul Naţional de Istorie, Cornel Ilie, a gândit o expoziţie de panouri ilustrative („Carol al II-lea, Regele culturii şi Cultul Regelui”) care a stat preţ de o lună pe Coridorul regilor din Palacio. În seara vernisajului, în sala de conferinţe, arhiplină, s-a desfăşurat un dialog antrenant între public şi cei care au susţinut prelegeri (Alteţa sa prinţul Charles Philippe d’Orléans, Mihaela Georgescu Delafras, nepoata marelui editor român interbelic, Cornel Ilie). Totul s-a încheiat cu o vizită ghidată la ultima reşedinţă a regelui, Vila Rei Carol (fostă Mar e Sol). Vreau să spun că un eveniment care risca să rămână decorativ şi cu public predominant românesc s-a transformat, graţie punerii în scenă şi găsirii racordurilor potrivite, într-unul cu răsunet şi la nivelul publicului portughez.
- Cât de bine este cunoscută cultura românească în Portugalia? Care domeniu e mai apreciat? Ce credeţi că ar trebui făcut în continuare?
- S-au făcut traduceri din literatura română, dar, cum să spun, sporadic şi prin iniţiative particulare. Multă lume ştie de Mircea Eliade, de Blaga, de Eugène Ionesco, de Panait Istrati. Victor Buescu a alcătuit, acum multe decenii, o antologie de proză românească, excelent tradusă, iar prin anii 40, lui Rebreanu i se tălmăceau Ion şi Ciuleandra... Mai spre zilele noastre, au apărut traduceri din Gabriela Adameşteanu, Cărtărescu, Norman Manea. E în pregătire – o pregătire lungă, dezolantă – publicarea Crailor... lui Mateiu I. Caragiale, iar o foarte destoinică traducătoare, Tanty Ungureanu, are în sertar o exhaustivă antologie de proză, cu selecţii inteligente şi puternic evocatoare. Tot ea încearcă să găsească un editor pentru Orbitor, al lui Mircea Cărtărescu... Din nefericire, pentru editurile portugheze soarele romanesc răsare în America sau în Albion. Ne-ar putea ajuta nişte premii internaţionale răsunătoare, pentru că atunci traducerile ar curge. Şi ei, ca şi noi, ascultă de legile rentabilităţii şi nu prea sunt dispuşi să investească în valori exotice. În continentul lusofon numit Brazilia apar, în schimb, titluri româneşti (a fost tipărit recent, în serie de autor, teatrul lui Matei Vişniec sau Luntrea lui Caron, masivul op al lui Blaga) şi pare să se instituie un regim de croazieră în privinţa traducerilor din literatura noastră.
Şcoala interpretativă românească e cunoscută şi lasă bune impresii, trezeşte statornică admiraţie (doar anul trecut au poposit aici Horia Mihail şi Gabriel Croitoru, dar şi Cvartetul Cellissimo, pe cele mai importante scene portugheze de profil, Centro Cultural de Belém, din Lisabona şi Casa da Musica, din Porto), iar de Crăciun, corala Theoforos a umplut, literalmente, basilica Estrela (au fost circa 1.000 de oameni, lucru fără precedent în istoria ei recentă) şi a deschis seria de manifestări Natal em Lisboa, în organizarea primăriei oraşului. O asociere care, iată, a fost o cheie de succes, fiindcă tot mă întrebaţi de manageriat.
Un eveniment de scară mare, care a constituit vârful strădaniilor ICRL anul trecut, a fost prezenţa pe cea mai importantă scenă de teatru a ţării, Teatrul Naţional Dona Maria, a lui Gigi Căciuleanu şi a companiei sale de dans, în spectacolul Ta Ra Ta Tam. Cum se poate vedea, domeniile în care se aude şi se vede cultura română sunt variate. Dar, cu siguranţă, cel mai bine stăm, din perspectiva percepţiei, la capitolul cinematografie. Suntem, întotdeauna, invitaţi la festivaluri de prestigiu, cărora, îndrăznesc să spun, le şi conferim prestigiu. În acest context, coordonatorii IndieLisboa ne-au propus, pentru anul acesta, să organizăm împreună o Festa do Cinema Romeno, timp de cinci zile, în sălile de proiecţie de la Culturgest. Ce ne-am fi putut dori mai mult?
- Prezenţa unor artişti români în Portugalia, indiferent de domeniu, muzicieni, artişti plastici ş.a., implică multe fonduri? Vă sprijiniţi şi pe iniţiativele particulare? Din România sau din Portugalia?
- Da, fonduri multe, direct proporţionale cu distanţa faţă de casă. Există o aritmetică necruţătoare a promovării la distanţe mari. Şi nu e vorba doar despre aducerea artiştilor, ci şi despre transportul operelor lor, oricare ar fi ele. Din fericire, am găsit pentru toate proiectele noastre de până acum spaţii de expunere gratuită, uneori chiar publicitate gratuită, din partea marilor instituţii cu care colaborăm. Altfel, sponsorizările particulare, importante desigur în economia funcţionării noastre, acoperă doar capitole mici.
- Aţi iniţiat vreo campanie sau acţiune personalizată care să rămână în istorie ca aparţinându-vă, chiar să vă păstreze numele, sau sistemul este de asemenea natură încât totul e birocratizat şi controlat de la centru?
- Să nu exagerăm... Nu am dorit vreodată ca cineva sau ceva să-mi poarte numele, cu excepţia fiului meu. Şi, deşi ştiu că sună emfatic, am dorit, de când sunt aici, să se vorbească despre cultura română şi să circule nume româneşti. În privinţa birocraţiei, lucrurile nu sunt atât de întunecate precum se zice. Există inerţii, canale blocate, lipsă de bani, dar nu rea voinţă, slavă Domnului. Un referent bucureştean se poate trezi că stă precum Gânditorul lui Rodin în faţa unei propuneri de proiect simple, iar acesta e lucrul cel mai grav care mi s-a întâmplat. Anul trecut, de pildă, am avut un singur eveniment ratat (de fapt nepus în operă), anume participarea românească la Bienala de design de la Lisabona. Totul era aranjat, rotiţele se rotiseră, dar totul a căzut pe ultima sută de metri. E drept, partenerii noştri locali au răspuns destul de târziu solicitărilor noastre, aşa încât acceptul lor a picat într-un moment, financiar vorbind, greu. Probabil că, dacă am fi demarat dialogul cu mai multe luni înainte, lucrurile ar fi stat altfel. Problema e că punerea în acord a tuturor factorilor care contribuie la succesul unei acţiuni se face anevoios, iar presiunea evenimentului nu ascultă de logica tergiversării portugheze sau româneşti.
- Aţi desfăşurat în ultimii ani o activitate intensă şi remarcabilă de traducător. Mai aveţi timp de traduceri?
- Timp nu prea am, dar îmi fac, cu orice preţ. E un soi de exerciţiu nerentabil, dar întremător, pentru că împiedică o anume formă de scleroză, e o ieşire din rutina biroului şi o intrare în rutina delectantă a mesei de scris, o manieră de a reface nişte sinapse şi o sursă de bucurie (atunci când găseşti rezolvări isteţe) chiar când autorul din care traduci e inept. Ceea ce, din fericire, nu mi s-a prea întâmplat.
- Credeţi că ar fi de interes pentru cititorul român un serial semipermanent despre cultura română în Portugalia, despre românii din Portugalia şi despre noutăţile culturii portugheze astăzi? Dacă da, vă invit să fiţi autorul unei asemnea serii de Însemnări lusitane care să apară în Ziarul de duminică...
- Orice propunere venită din partea dvs e un ordin! Lăsând gluma deoparte, cred că ar fi incitant. Se petrec prea multe aici că să nu li se găsească un ecou în presa noastră.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
