Dan Stanca (n. Bucureşti, 30 septembrie 1955) a absolvit Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti, Secţia engleză-română. A debutat editorial abia în 1992, cu romanul „Vântul sau ţipătul altuia”. Alte romane ale sale: „Aripile Arhanghelului Mihail”, „Ritualul nopţii”, „Apocalips amânat”, „Ultima biserică”, „Muntele viu”, „Morminte străvezii”, „Ultimul om”, „Drumul spre piatră”, „Domnul clipei”, „Pasărea orbilor”, „A doua zi după moarte”, „Mila frunzelor”, „Mut”. A luat premiul Uniunii Scriitorilor din România (1997 şi 2002), premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2000), premiul Fundaţiei Flacăra (1999).
- De curând ai publicat un nou roman, „Craii şi morţii”, în care personajele par să fie celebrele personaje din „Craii de Curtea veche”. Mă îndoiesc că romanul este doar o reverie, cum spui într-o confesiune. Prima întrebare este: de ce pe urmele lui Mateiu Caragiale? Pentru că e „o carte fundamnetală”?
- Pentru orice autor romanul Craii de Curtea Veche este o maximă provocare. Sunt obsedat de cartea aceasta de mult de tot, dar trebuie să recunosc că adevărul imbold pentru a-i cerceta ascunzişurile se datorează volumului „Al patrulea hagealâc” al lui Vasile Lovinescu, carte apărută prima dată în 1981, la CR, chiar în luna decembrie când Jaruselski decreta dictatura militară într-o Polonie înviorată de elanurile Solidarităţii. N-am uitat nciodată această coincidenţă. Pe atunci eram foarte tânăr, aveam 26 de ani şi, cum am mai spus în atâtea rânduri, credeam că tot ce zboară se mănâncă. După atâta vreme m-am lecuit de iluzii şi ştiu care este locul meu în lume. Mă gândesc mai mult la ziua de mâine decât la eternitate. Cu toată deziluzia mea nu mi-am pierdut credinţa în nişte adevăruri esoterice pe care cartea lui Mateiu Caragiale le conţine. Am fost foarte impresionat când am văzut că acum zece ani era socotită de celebra anchetă din „Observator cultural” cel mai bun roman românesc al secolului XX. Iată că ceva-ceva tot se confirmă în lumea asta ingrată. De aici a plecat dorinţa mea de-a scrie un fel de urmare la roman, care nu e de fapt urmare, dar care preia o serie din sensurile ascunse ale cărţii.
- A doua întrebare: poate fi interpretat romanul şi ca o cronică a ultimilor douăzeci de ani? Mare parte din subiectul cărţii se petrece în lumea ziariştilor, la fostul combinat Scânteia. Se poate spune şi că ar fi vorba despre „Craii din presă”, crai de vremuri noi?
- Ia-o şi ca pe o cronică, dar e prea subţire pentru aşa ceva. Eu în cartea aceasta am condensat cam tot ce am trăit ca ziarist, experienţa mea de la „Tineretul liber”, urmaşul Scânteii tineretului. Am fost de asemenea zdruncinat de soarta lui Victor Atanasiu, un foarte bun critic literar, dar care a ajuns în puşcărie. Aflu acum că va fi eliberat, ceea ce este foarte bine. În Victor l-am portretizat pe posibilul continuator al lui Paşadia fiindcă m-au fascinat persoanele decadente, care deşi foarte valoroase, decad din cauza slăbiciunilor pe care nu şi le pot controla. Victor a fost un asemenea personaj şi din păcate cred că mai este. Anii trecuţi mergea pe la foştii colegi să-i dea bani, să-l ajute, să nu-l lase pe drumuri. L-am ajutat şi eu, dar nu ştiu cu ce efect. Până la urmă din cauza unor înşelăciuni a fost arestat, un destin crunt, nemilos, dar eu unul am ajuns la înţelepciunea că suntem atât de vulnerabili încât orice ne poate lovi. Cred că am răspuns şi la următoarea ta întrebare. Nu mai vreau însă să dau şi alte chei de lectură ale cărţii. De altfel mă enervează dorinţa unuia sau a altuia de-a vedea într-un personaj neapărat un model recognoscibil în realitate. Cazul lui Victor Atanasiu este frapant, de aceea nici nu mi-am ascuns intenţiile. În schimb despre ceilalţi doi, Pirgu şi Pantazi nu vreau să spun nimic.
- Povestea celor trei templieri care au străbătut veacurile şi continentul şi din Franţa şi Malta au ajuns în Rusia, apoi în România şi în cele din urmă în România postdecembristă trebuie înţeleasă doar ca o metaforă?
- Nu e vorba de nici o metaforă. Cavalerii de Malta au existat şi sunt de fapt nişte urmaşi ai templierilor şi ai cruciaţilor. Tot ceea ce am scris în carte plecând de la această temă ştiu de la Vasile Lovinescu, din cartea lui. Nu mi-am permis să pun de la mine nimic fiindcă ar fi fost deplasat. Dar liturghia aceea a regilor magi desfăşurată la Moscova pe timpul lui Alexandru I, învingătorul lui Napoleon, îmi aparţine şi acolo este punctul central al cărţii. De altminteri, cred că este cea mai izbutită secţiune a cărţii în care am încercat să explic semnificaţia profetică a darurilor aduse de regii magi. Aurul, tămâia şi smirna au bătaie lungă peste veacuri şi acest lucru trebuie să ne dea de gândit. Eu aşa gândesc o profeţie. Pleacă o undă de undeva de departe şi atinge cele mai îndepărtate ramificaţii ale istoriei. Dacă sângele şi cenuşa din liturghie se regăsesc în lumea contemporană, aceasta confirmă valabilitatea respectivei profeţii.
- Povestitorul, scriitorul Horia Stanciu, e un alter ego al autorului care, cum se scrie, „s-a camuflat în personaje, a ales căi lăturalnice şi înşelătoare pentru a vorbi”? Câtă autobiografie se ascunde în acest roman?
- Problema cu autobiografia este calul de bătaie al psihocriticii. Şi aşa va rămâne. Eu am crezut tot timpul în teza hegeliană asupra artei ca spirit absolut şi atunci nu mă interesează ceea ce este autobiografie. După cum am învăţat de la Llosa, scriitorul este cel mai mare mincinos. Adevărul minciunilor este deviza sa în care crede până la moarte. Eu de multe ori inventez fără să-mi dau seama. Ajung – asta-i ironia soartei – să cred în fanteziile mele mai mult decât în ce mi se întâmplă. Şi abia atunci literatura, zic, este de bună calitate când inventezi simulând mărturisirea. De aceeea nu sunt de acord cu anchete în care sunt chestionat asupra autobiograficului. Trecerea experienţei în conştinţă şi a conştiinţei în literatură este o alchimie a cărei reţetă fiecare autor şi-o rezolvă în felul personal. Sunt autori care inventează tot, autori pur livreşti, care scriu din ce au citit, alţii, invers, pur experimentalişti, care nu au fantezie şi cred că pot, din jurnalul lor minuţios respectat, să facă literatură mare. După mine, nici unii, nici alţii nu sunt scriitori adevăraţi. Trebuie să ai ştiinţa dozării, fineţea registrelor, să ştii să scoţi din tine ce te doare, dar din durere să iasă aur curat. Ne întoarcem, fireşte, la versul arghezian, din bube, mucegaiuri etc. Da, este un adevăr aici, dar până un punct. Buba, dacă e prea bubă, nu mai poate să te ajute în procesul creaţiei. Un om distrus nu se mai ridică din molozul său. Moare sufocat de propria amărăciune. Am mai spus că şi suferinţa trebuie cultivată cu măsură. Suferi ca un prost, nu mai primeşti nimic. Demonul asta vrea de la noi. Să ne dilate sufletul până la limita irespirabilului. După care ne dă drumul în neant. În asemenea situaţii raţiunea e absolut necesară şi-l salvează pe scriitor din nebunia dezlănţuită. Fiindcă şi asta este o problemă: fără puţină nebunie nu am scrie nici un rând. Dar prea multa nebunie ne condamnă tot la tăcere. Între aceste extreme mai înnebuneşti încă o dată.
- Multe dintre personajele tale au „vocaţia eşecului”. De ce?
- Despre eşec cred că m-ai mai întrebat într-un interviu anterior. Eu am o fibră în mine care vibrează întru nefericire, al cărei sunet vreau să-l melancolizez ca să sune mai frumos. Într-adevăr, mă interesează cei înfrânţi şi nu învingătorii. Nu cred în triumf, în succes, în glorie, deşi doresc aşa ceva. Natura mea, din acest punct de vedere, este duală şi cred că toţi autorii sunt aşa fiindcă ei manevrează o materie a surpării şi a deziluziei, dar pe de altă parte sunt cei mai naivi, ca să nu zic fraieri, jucând totul pe cartea iluziei. Cu alte cuvinte, scriu despre eşec şi înfrângere, dar pe celălalt plan doresc succes. Ce înseamnă asta decât că sunt profund necinstit, dar, sincer, nu pot fi altul sau altfel? Cioran a fost de aceea cinstit. El a mers până la capăt pe cartea desvrăjirii şi a deziluzionării iar gloria care nu a încetat să-l asalteze era ceva, cred, nesemnificativ. Dar a fost Cioran. Din acest motiv spun că e bine atunci când scrii să-ţi pui în faţă o altă miză decât aceea a scrisului propriu zis. Să vrei ca prin scris să te transformi şi nu să produci o altă carte, mai bună sau mai proastă. O carte până la urmă e ca o marfă şi cine face marfă cu marfa rămâne. Dar dacă vrei să intri într-o anumită comuniune cu spiritul viu, atunci caută altceva. Nu te lăsa iluzionat sau fă din iluzie o aspiraţie , o înălţare spre cer, o rugăciune. Roagă-te, deci, pentru ca demonul din tine să urce toate scările metamorfozei şi în final să întâlnească îngerul. În momentul în care ai terminat o carte să poţi să plângi sincer, din tot adâncul sufletului, şi să te gândeşti la viaţa de dincolo. Altfel, la ce bun că ai scris-o?
- „Istoria e scrisă întotdeauna de învingători”, cum spui?
- Istoria e scrisă de învingători. Păi cum altfel? Dacă Hitler câştiga războiul am fi avut o altă istorie a ultimilor 50 de ani. Cel care învinge dictează şi face aceasta în plan ideologic. Războaiele au încetat de mult să mai fie o simplă luptă armată cu o tehnologie a armamentului mai dezvoltată sau mai puţin dezvoltată, războaiele s-au desfăşurat pe plan ideologic, deci pe planul câştigării unei dispute de doctrină care până la urmă decide şi în plan faptic. Câştigăm aşadar un război ca să triumfăm asupra istoriei şi s-o facem cum vrem noi. Câştigăm un război ca să ne putem impune felul de-a gândi asupra generaţiilor care vor veni. Din păcate, la şcoală învăţăm să gândim după tiparul impus de cei care au învins în războaie şi nu de cei care au fost învinşi. De aceeea istoria trebuie deparazitată, descărcată de orice urmă de ideologie, istoria trebuie să fie curată, fără nici un fel de imixtiune. Nu de interpretări avem nevoie, ci de faptele ca atare. Dar aceasta este o altă iluzie fiindcă niciodată nu se va scrie cinstit. După 1989 ne-am luptat să facem o istorie adevărată, reală, să aruncăm la gunoi clişeele şi minciunile grosolane. Nu cred că am reuşit aceasta în proporţie de sută la sută. Dar istoria post 89? Cine se va încumeta s-o scrie? Şi atunci, gura păcătosului, nu e mai bine să nu avem memorie? Să trăim simplu, fără complexe, într-o societate bancară, să fim finanţişti, cu mintea spălată de amintiri...
- Să zicem că nu înţeleg, aşa că întreb: ce vrea să spună ideea superbă din final - „Când vrei să scapi de ficţiune, fii sigur că te va cotropi!”?
- Când vrei să fugi de ficţiune aceasta te va cotropi. Cred că am răspuns deja la această întrebare. Nu putem să nu fantazăm, nu putem să nu intrăm într-o mare poveste care ne toarce firul destinului. Suntem povestiţi sau visaţi de altcineva superior nouă. De la Eminescu la Cărtărescu ideea aceasta este fumată, dar rămâne în picioare. Omul care nu se simte „tras pe sfoară” ca o păpuşă nu e om. Am smerenia să mă simt o marionetă pe care altcineva nevăzut o manevrează din culise de nepătruns care sunt adânci ca tenebrele universului. În felul acesta mă simt uşurat. Parcă nu mai port răspunderea fiinţei mele. Cum spune omul simplu: aşa a fost scris, dar cine a scris? De ce a scris aşa şi nu altfel? Ştiu că nici un personaj nu va veni să mă întrebe de ce i-am rezervat un asemenea destin şi nu am ales pentru el o cale diferită. Întrebare, fireşte, naivă, dar îmi place să o pun. Cred că şi tu, Stelu, ţi-ai pus de multe ori o asemenea întrebare. Plecăm din lumea noastră cu cea mai frumoasă zestre: întrebările. Răspunsurile, desigur, sunt pe lumea cealaltă. Dar din păcate nu vom avea auz pentru ele. Doamne sfinte, ce metafizică pot să fac! Umflată, excesivă, obeză! Total indecent! Dar ce ne-am face fără puţină indecenţă? Nu-i aşa că ne-am plictisi îngrozitor? O nouă întrebare care, în mod sigur, nu mă va însoţi dincolo...
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
