În cei aproape 11 de ani de existenţă, Ziarul de Duminică agăzduit, săptămânal, indiferent de suportul pe care apărea/ apare(print sau internet) dialoguri cu personalităţi pregnante aleRomâniei contemporane şi nu numai. Cuvintele acestora, rostite lainvitaţia redactorilor sau a colaboratorilor Ziarului de Duminică,se dovedesc a fi perene şi se constituie într-un "îndreptar" pentrucorecta înţelegere a lumii în care trăim, a problemelor cu care neconfruntăm, a provocărilor pe care ni le rezervă viitorul.Considerăm că o propunere de re-lectură esenţializată adialogurilor publicate de ZD în anul 2010 confirmă afirmaţia de maisus şi se constituie într-un (sperăm) util şi necesar recurs lamemorie. (Z.D.)
Dragoş Gheorghiu (foto 1)
Dragos Gheorghiu si-a inceput cariera profesionala caarhitect diplomat (la Institutul Ion Mincu). Acum optsprezeceani a terminat un doctorat in antropologie istorica laUniversitatea din Bucuresti, continuat cu o bursa Fulbrightpost-doctorat la Universitatea Californiei din Berkeley,Departamentul de Arheologie, la care a fost cercetator asociat timpde doi ani de zile, dupa terminarea bursei.
Cred ca cea mai completa si simpla definitie a arheologieiexperimentale este cea a lui James R. Mathieu: aceea de "a replicaobiecte, obiceiuri si procese din trecut".
Arheologia experimentala este azi o sub-disciplina acceptataa arheologiei, dar care are inca in mediul academic o semnificatieusor ambigua, diferite persoane atribuindu-i diferite intelesuri.Daca in cazul studiilor de cioplire a pietrei ea este acceptata caun posibil ajutor complementar pentru arheolog, in cel al unorsituatii complexe, cum ar fi de exemplu cele generate deconstructia si deconstructia unei case preistorice, unde seturilede variabile din sapatura arheologica sunt extrem de complicate,utilizarea experimentului este uneori criticata pe motivulreducerii complexitatii realitatii. Dar acesta este un caz mairar.
In general, studiile de arheologie experimentala incearca sainteleaga tehnologiile populatiilor din trecut, si anume acelechaînes-opératories, adica etapele proceselor tehnologice.
Antropologia secolului XX (care inglobeaza si disciplinaarheolgiei), este marcata de aparitia paradoxala a studiilor despreantropologia tehnologiilor in Franta si nu in Anglia, cultura carea initiat revolutia industriala. Scoala franceza de antropologies-a ocupat de relatia corp-tehnologie si a aplicat structuralismulpentru a analiza etapele tehnologice, denumite chaînes-opératories.Cu toate ca a inceput de la o analiza a corpului uman in relatie cumateria, studiile ulterioare ale tehnologiei au neglijat prezentaumana (i.e. prezenta corpului uman) in etapele tehnice, situatie ceazi este pe cale sa se rezolve datorita arheologieiexperientialitatii (analiza subiectivitatii operatorului).
Daca la inceput arheologia experimentala incerca sa reconstruiascaobiectele de maniera imitativa, azi aceasta perspectiva s-a maischimbat, odata cu abordarile postmoderne (sau postprocesualiste).A aparut o alta categorie de experimente apartinand unei arheologiia experientialitatii. Initial, reactia fata de aceasta ramura aarheologiei experimentale a fost una de reject, dar in timp opticas-a schimbat si acest gen de abordare (implicand experientapersonala a experimentatorului) este considerat la fel de importantca un experiment stiintific obiectiv, deoarece ne deschide portinebanuite ale semnificatiilor trecutului.
Cred ca arheologia experimentala devine azi o subdisciplinaimportanta a arheologiei contemporane, si acest fapt se poateobserva din interesul crescand al expertilor inspre experimentaresi din apetitul publicului larg de a vedea (si cateodata chiarexperimenta) cat mai multe reconstituiri ale trecutului (de la celepur stiintifice la re-enactments, adica la aspectele teatrale aleexperimentarii).
Lectia trecutului este una de revenire la valorile fundamentaleale existentei umane. Trecutul este o lectie de ecologie, deredescoperire a materialitatii si a spiritului lumii.
Din punct de vedere experiential, experimentarea "obiectelor,obiceiurilor si proceselor din trecut" mi-a imbogatit viata, mi-aoferit perspective noi asupra cunoasterii de sine. (august2010)
Alexandru Ghilduş (foto 2)
Alexandru Ghilduş este doctor in domeniul arte vizuale,profesor la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, decan alFacultatii de Arte Decorative si Design, presedinte al SocietatiiDesignerilor Profesionisti din Romania - UAP.
Daca pana in anul 2002 pe piata de arta functiona o singura casade licitatii si lipsa concurentei a facut ca pretul lucrarilor sase situeze la cel mai mic nivel din Europa, astazi, cand sunt celputin patru case importante, cotatiile artistilor au inceput sacreasca. Vorbim aici de vazarea lucrarilor de arta veche inproportie de mai bine de 92% si numai de un procent de 8% pentruarta contemporana.Sa nu se creada insa ca ultimul loc ocupat deRomania a fost cumva depasit. Suntem tot acolo, cu diferenta canivelul celei mai importante vanzari, sa spunem 100.000 de euro inanul 2009, reprezinta de 10 ori mai mult decat cea mai buna vanzaredin 2000, dar de cel putin 10 ori mai mica decat cea mai bunavanzare din Ungaria, de exemplu, unde pretul a atins suma de 1milion euro.
Consider ca educatia artistica, sau mai corect lipsa ei, face caastazi numai cca 200 persoane sa investesca in mod constant inarta! La o populatie de 20 de milioane de locuitori, un procent de0,001% este mult prea mic, iar consecinta se vede in tot ce seintampla in politica, in economie, in relatiile intre oameni.Galeriile de arta, casele de licitatii, evenimentele culturale,spatiile acordate de publicatii si televiziuni zonei culturale,sistemul de invatamant constituie baza dezvoltarii unui proces lungde educatie si formare. Cum la noi baza are inca dimensiuni reduse,consecinta imediata si pe termen lung o reprezinta ignorarea decatre majoritatea populatiei a ceea ce inseamna valoare, calitate,profesionalism, competenta, respect, atitudine.
In spatiul artelor vizuale s-a demonstrat ca, daca pana laaparitia concurentei, intre 1990 si 2000, lucrarile de arta secomercializau in jurul sumelor de 1.000 USD, in intervalul2002-2009, cotele artistilor au crescut, iar media lucrarilorcreatorilor din primul esalon, cum ar fi Grigorescu, Tonitza,Petrascu, Pallady, Aman, Andreescu, s-a situat la peste 30.000euro.
Atunci cand am organizat deschiderea Goldart - prima casaconcurenta pe piata de licitatii -, in anul 2002, am introduscatalogul care ofera imagini si text pentru toate lucrarileprezentate publicului. Era raspunsul meu la ceea ce descoperisem caexista pana atunci pe piata documentara, si anume informatiefragmentata, in special text neinsotit de imagine. De la acea dataa inceput istoria adevarata a circulatiei lucrarilor sidocumentarea profesionala.
Ulterior, anual am inceput sa editam catalogul tuturorvanzarilor. Primul catalog de acest fel de pe piata romaneasca l-aeditat Goldart in anul 2009 pentru vanzarile din 2008.
Timbrul de Arta si Design este un proiect inceput la sfarsitulanului 2009 si care ofera publicului o directie noua decolectionare. Catalogul licitatiilor cuprinde pagina speciala aTimbrului de Arta si Design continand cate patru imagini -timbre - cu lucrari ale artistilor, inclusiv ale artistilorcontemporani. Casa de licitatii Goldart stampileaza si semneazatrei astfel de cataloage si le ofera pentru licitare. Aceste treicataloage cuprind si semnatura artistului contemporan, aplicata petimbrul reprezentand creatia sa. (iunie 2010)
Stelian Brezeanu (foto 3)
Absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti(1965), secţia de studii medievale. Doctor în istoria Bizanţului.Carieră didactică la Universitatea Bucureşti (conferenţiar 1990,profesor 1992, şeful catedrei de istorie universală1994-2008).
Cercetătorul în istoria modernă şi contemporană este copleşit,literalmente, sub greutatea munţilor de mărturii scrise păstrate,pe care nu le poate domina. De aici rezultă consecinţe importanteasupra rezultatelor muncii sale. Dimpotrivă, cel ce se ocupă destudiile medievale ori de cele clasice este constrâns săsuplinească puţinătatea surselor scrise cu mărturii de o marediversitate, pe care uneori le "inventează". Şcoala critică de acummai bine de un secol făcea din sursele scrise singurele documentedemne de acest nume. Pentru generaţiile mai noi de istorici,document este tot ce "aparţine omului, serveşte omului, exprimăomul, înseamnă prezenţa, activitatea, gesturile şi modul de a fi alomului", pentru a relua o frază, deja celebră, a lui Lucien Febvre,unul dintre părinţii "Şcolii Analelor". Această viziunerevoluţionară asupra noţiunii de document a avut cel puţin douăconsecinţe. Pe de altă parte, a fost elaborată o nouă metodologiede cercetare a societăţilor premoderne, care face din istorie odisciplină "imperialistă", asociindu-şi în investigaţia sa cele maimulte ştiinţe ale omului, precum arheologia şi geografia umană,sociologia şi demografia, lingvistica şi dreptul. Este vorba demetoda pluridisciplinară în cercetare. Pe de altă parte,investigaţia nu mai rămâne la suprafaţa societăţii, preocupată deviaţa elitelor, ci coboară în zonele adânci ale socialului şimentalităţilor colective, răspunzând unor preocupări alecontemporanilor noştri. Este istoria globală, în profunzime şiextensiune.
Intelectualul de azi, ca şi societatea în ansamblul ei potînvăţa din orice experienţă umană a trecutului, indiferent despaţiul din care vine. Cu atât mai mult când vorbim de Bizanţ, carea deţinut în Europa creştină un loc privilegiat vreme de unmileniu, ca "Versailles-ul Evului Mediu". Roma creştină a luiConstantin cel Mare şi Justinian a fost model pentru oriceconstrucţie politică din spaţiul continentului nostru, iar formareamonarhiilor europene, începând cu secolele XIII-XV, preia idei şiinstituţii de inspiraţie bizantină, descoperite de "juriştii" şi"legiştii" occidentali în Corpus-ul de legi al lui Justinian. DarBizanţul a conservat şi transmis Renaşterii întreaga moştenireintelectuală a lumii clasice, iar opera umaniştilor italieni estegreu de imaginat fără lecţia erudiţilor greci din secolele XIV-XV.Pentru a reveni la interesul contemporanilor noştri pentru NouaRomă, azi suntem tot mai mult obligaţi să medităm asupra noiinoastre identităţi, ca membri ai Uniunii Europene, în raporturileei cu vechea identitate naţională. În acest efort, căutăm argumenteîn favoarea noii identităţi în trecutul nostru comun, clasic şimedieval, pornind de la fundamentele civilizaţiei europene şi anumecultura clasică greacă, ideea politică romană şi credinţa creştină,cu o vechime de două milenii.
Cât priveşte istoria românească, ea este organic legată de ceabizantină. Politic, crearea Principatelor Române şi intrarea lor în"familia de state" ale Europei a avut loc pe calea deschisă deimperiul basileilor. La rândul ei, Patriarhia Ecumenică a pusbazele celor două mitropolii româneşti, indispensabile oricăreiconstrucţii statale în Evul Mediu. În sfârşit, civilizaţia noastrămedievală aparţine, prin substanţă şi spirit, ariei lumii ortodoxepână în pragul epocii moderne. Cum ne-am putea dispensa, caeuropeni şi români, de această experienţă ce ne ajută să ne definimpropria identitate? (septembrie 2010)
Ioan Opriş (foto 4)
Ioan Opriseste considerat de multi dintre colegii sailiderul cercetarii muzeologice din România, data fiind prodigioasasa activitate de aproape patru decenii in domeniul protejariipatrimoniului cultural national si al studiului evolutieiinstitutiilor muzeale si al politicilor de profil la nivelinternational.
Numarul monumentelor istorice disparute in ultimele doua deceniieste foarte mare (187 dupa unele evaluari incomplete); la fel sicel al siturilor arheologice, istorice si naturale afectate brutalde lucrari neautorizate sau fals autorizate. Dar cel mai pagubitorapare schilodirea personalitatii asezarilor, indeosebi a oraselor,prin acceptarea unor proiecte care le-au anulat sau diminuatspecificul. Pe lista pierderilor figureaza nu doar monumenteinregistrate oficial, ci mai ales constructii care trebuiauocrotite, având virtualitati specifice pentru arhitectura tehnica,de vilegiatura, cea vernaculara. Asa ca România se gaseste pe locfruntas la pierderi semnificative in acest sens, iar monumentelesale incluse in Lista Patrimoniului Mondial ofera cel mai elocventexemplu negativ (cetatile dacice, in primul rând) in evaluareagradului redus de protectie.
Finantarea conservarii, restaurarii si protectiei monumenteloristorice constituie o problema cheie. Legislatia existenta nu arezolvat inca toate aspectele privind finantarea, instalândobligatii ferme pentru detinatorii de monumente; de asemenea, nicisustinerea prin acorduri si parteneriate stat-privat, stat-cultereligioase nu este desavârsita, existând numeroase confuzii siimprecizii. Nici nivelul de finantare, cantitativ vorbind, nu estecel potrivit nevoilor fondului istoric construit asa cum sepractica in Uniunea Europeana; multe autoritati administrative,centrale sau judetene nu acorda fondurile minime necesare iarconstructia Planului National de Restaurare sufera de numeroaselipsuri, banii fiind putini.
Ar fi nedrept insa sa nu relevam prejudecata finantistilor inacordarea fondurilor pe termene anuale si nu pentru proiectemultianuale, ca si o paguboasa birocratie in mecanismulfinanciar-contabil. Totusi, chiar in aceste conditii - ce evolueazaspre bine, dar in ritm extrem de lent -, rezultate bune pot firemarcate in numeroase locuri.
Cât priveste finantarea externa, prea putine proiecte aubeneficiat de aceasta, cazurile Sibiu, Sighisoara, Probota,Biertan, Viscri, Târgu Jiu, Bontida, Remetea, Iasi (PalatulCulturii) fiind citate frecvent, dar numarul lor ramânând redusfata de nevoi. Adevarat ca proiecte mai mici - Sighet (MuzeulMaramuresean, sectia in aer liber), Toplet (complexul morilor deapa), Lisa (instalatii populare), Craiova (laborator restaurare),Sibiu (laborator restaurare), Suceava (laborator restaurare) -indica o directie tot mai insistent urmata.
Numarul specialistilor din România este ingrijorator de redusfata de nevoi. O parte lucreaza in strainatate, multi sunt invârsta, iar tinerii nu se inghesuie sa slujeasca domenii slabfinantate, cu salarii reduse si neatractive. Daca invatamântulsuperior contribuie la pregatirea specialistilor - la Sibiu,Târgoviste, Iasi, Alba Iulia, Suceava, Timisoara si Oradea,universitatile fiind importante locuri de formare -, in schimbabsorbtia in muzee, institute de patrimoniu si laboratoare decercetare este nesatisfacatoare. Blocarea posturilor, reducerile,pensionarea unor experti redutabili apti de munca, salariile miciau efecte negative serioase. Indeosebi ultimele masuri de comasarea abia infiintatelor institute specializate, dar si absenta altorace sunt profitabile vizibil in alte state europene (Institutulpentru Patrimoniul Cultural National, Institutul de Muzeologie,Institutul de Etnoarheologie Preventiva, Centrul National deExpozitii, Centrul National de Marketing Muzeal s.a.) plaseazaRomânia pe un loc ce nu corespunde nici valorii si nici cerintelorde reprezentare a potentialului patrimoniului sau cultural. Absentaunei entitati speciale - un Minister al Protejarii PatrimoniuluiCultural sau o Agentie Nationala cu acest profil care sa initiezesi sa sustina strategii si politici preventive de patrimoniu,dezvoltând structurile specializate din teritoriu - apare ca ograva lipsa de previziune si de orientare a gândiriipolitico-economice. Recenta desprindere administrativa aPatrimoniului religios (cca. 60% din cel national) prin trecereacultelor in subordinea guvernului, a creat noi separari sidisparitati.
Toate acestea fac ca masurile initiate din anii 2000-2001 - siin parte incurajate ulterior - sa fie intârziate mult. Numarulexpertilor activi, atât de necesari pentru fiecare domeniu estesensibil inferior cerintelor, asa ca mâna de lucru calificata dinmuzee si de la monumente nu poate asigura lucrarile. Specialistiisectoarelor respective pot fi pregatiti, ei se bucura de o bunarecunoastere externa, dar nu-si gasesc de lucru acasa! Succeseledobândite de laboratoarele de la Craiova, Sibiu, Suceava, de laMuzeul National al Satului "Dimitrie Gusti", de la Muzeul Nationalde Arta, confirma clar ce posibilitati exista in acest domeniu iarfirmele specializate de restaurare indica capacitateaprofesionistilor nostri. (februarie 2010)
Valeriu Mladin ( foto 5)
Valeriu Mladin (n. 1958, Lipova, jud. Arad) a absolvitInstitutul de Arte Plastice "Ion Andreescu", Cluj-Napoca, în 1982.Actualmente, dincolo de activitatea de atelier, este cadru didactic(asistent) doctorand la Universitatea Naţională de Arte Plastice"Nicolae Grigorescu", Bucureşti (Secţia foto - video; desen -culoare).
Când munceşti mult, nu apuci să numeri anii care trec. Şi totuşitimpul zboară şi e necruţător. Acesta ar fi şi unul din motivelepentru care mă fotografiez adesea alături de lucrările mele, pentrua surprinde nu numai dimensiunea fizică a tablourilor, ci şi pe ceatemporală, a realizării lor.
Mi-am petrecut o parte destul de mică de timp cu pensula în mână,asta pentru că nu pictez numai cu pensula ci, de cele mai multeori, cu fragmente textile de diferite facturi, înmuiate ân vopseasau direct cu degetele. De asemenea, o altă parte din timp amafectat-o altor experimente, folosind medii cum ar fi fotografia,instalaţia, performance art, sculptura şi, în ultimul timp, artavideo.
Cu patru băieţi, cu vârste între 11 şi 28 de ani şi cu o soţieminunată, nu poate fi vorba de singurătate.
Orice om are nevoie din când în când de recunoaşterea publică, dacăvrei ca o confirmare a ceea ce face. Pe de altă parte, ştim cutoţii că multe dintre aceste aprecieri oficiale sunt adeeseasubiective sau formale.
Desenul - ,,probitate a artei" mi se pare cam mult spus. Să nuexagerăm. Deşi de mulţi ani, iată, predau desenul (şi culoarea) laUniversitatea Naţională de Artă şi am reuşit să obţin rezultateremarcabile cu studenţii, cred că desenul îşi are rostul, locul şiimportanţa lui în istoria artei. Cei care doresc să vadă cum mămanifest ca profesor, pot accesa blogul:http://mladinmasterclass.blogspot.com/. Acum trei săptămâni, amînceput să ţin şi cursuri particulare de desen, pictură şi istoriaartei, împins fiind să o fac, de ani de zile, de prieteni şi deoameni care mă cunosc.
Arta e atât de diversă, mai ales în zilele noastre... Au existatmari artişti care au stat mai slab cu desenul, sau care, pur şisimplu, nu au avut nevoie de el.
Ingres e un mare desenator, însa se ştie mai puţin că se ajutamereu în realizarea desenelor sale de Camera lucida, un sistemoptic răspândit în acea vreme, care, la fel ca şi Camera obscurăsau, din momentul apariţiei sale, aparatul de fotografiat, aufolosit artiştilor în încercarea lor de a reproduce cât mai fidelrealitatea.
Sunt mulţi artişti celebri de la care nu ne-au parvenit desene.Poate cele mai bune exemple ar fi Frans Hals, Caravaggio, Vermeervan Delft sau Velasquez. Se ştie ca aceşti artişti lucraufolosindu-se de descoperirile opticii, aidoma artiştilor de astăzi,care lucrează în Adobe Photoshop. Distincţia între desen şi picturăa fost dintotdeauna artificială. Se consideră desen ceea ce esterealizat pe hârtie.
În ceea ce mă priveşte, deşi este realizată pe pânză, serialucrarilor cu cacao ar putea fi la fel de bine catalogate cadesene, aşa cum seriile de desene policrome sau monocrome din primaperioada a creaţiei mele pot fi la fel de bine considerate picturi.(noiembrie 2010)
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
