Cuvinte pentru toţi (III)/ de Ziarul de Duminică

În cei aproape 11 de ani de existenţă, Ziarul de Duminică a găzduit, săptămânal, indiferent de suportul pe care apărea/ apare (print sau internet) dialoguri cu personalităţi pregnante ale României contemporane şi nu numai. Cuvintele acestora, rostite la invitaţia redactorilor sau a colaboratorilor Ziarului de Duminică, se dovedesc a fi perene şi se constituie într-un "îndreptar" pentru corecta înţelegere a lumii în care trăim, a problemelor cu care ne confruntăm, a provocărilor pe care ni le rezervă viitorul. Considerăm că o propunere de re-lectură esenţializată a dialogurilor publicate de ZD în anul 2010 confirmă afirmaţia de mai sus şi se constituie într-un (sperăm) util şi necesar recurs la memorie. (Z.D.)

Dragoş Gheorghiu (foto 1)

Dragos Gheorghiu si-a inceput cariera profesionala ca arhitect diplomat (la Institutul Ion Mincu). Acum optsprezece ani a terminat un doctorat in antropologie istorica la Universitatea din Bucuresti, continuat cu o bursa Fulbright post-doctorat la Universitatea Californiei din Berkeley, Departamentul de Arheologie, la care a fost cercetator asociat timp de doi ani de zile, dupa terminarea bursei.

Cred ca cea mai completa si simpla definitie a arheologiei experimentale este cea a lui James R. Mathieu: aceea de "a replica obiecte, obiceiuri si procese din trecut".
Arheologia experimentala este azi o sub-disciplina acceptata a arheologiei, dar care are inca in mediul academic o semnificatie usor ambigua, diferite persoane atribuindu-i diferite intelesuri. Daca in cazul studiilor de cioplire a pietrei ea este acceptata ca un posibil ajutor complementar pentru arheolog, in cel al unor situatii complexe, cum ar fi de exemplu cele generate de constructia si deconstructia unei case preistorice, unde seturile de variabile din sapatura arheologica sunt extrem de complicate, utilizarea experimentului este uneori criticata pe motivul reducerii complexitatii realitatii. Dar acesta este un caz mai rar.
In general, studiile de arheologie experimentala incearca sa inteleaga tehnologiile populatiilor din trecut, si anume acele chaînes-opératories, adica etapele proceselor tehnologice.
Antropologia secolului XX (care inglobeaza si disciplina arheolgiei), este marcata de aparitia paradoxala a studiilor despre antropologia tehnologiilor in Franta si nu in Anglia, cultura care a initiat revolutia industriala. Scoala franceza de antropologie s-a ocupat de relatia corp-tehnologie si a aplicat structuralismul pentru a analiza etapele tehnologice, denumite chaînes-opératories. Cu toate ca a inceput de la o analiza a corpului uman in relatie cu materia, studiile ulterioare ale tehnologiei au neglijat prezenta umana (i.e. prezenta corpului uman) in etapele tehnice, situatie ce azi este pe cale sa se rezolve datorita arheologiei experientialitatii (analiza subiectivitatii operatorului).
Daca la inceput arheologia experimentala incerca sa reconstruiasca obiectele de maniera imitativa, azi aceasta perspectiva s-a mai schimbat, odata cu abordarile postmoderne (sau postprocesualiste). A aparut o alta categorie de experimente apartinand unei arheologii a experientialitatii. Initial, reactia fata de aceasta ramura a arheologiei experimentale a fost una de reject, dar in timp optica s-a schimbat si acest gen de abordare (implicand experienta personala a experimentatorului) este considerat la fel de important ca un experiment stiintific obiectiv, deoarece ne deschide porti nebanuite ale semnificatiilor trecutului.
Cred ca arheologia experimentala devine azi o subdisciplina importanta a arheologiei contemporane, si acest fapt se poate observa din interesul crescand al expertilor inspre experimentare si din apetitul publicului larg de a vedea (si cateodata chiar experimenta) cat mai multe reconstituiri ale trecutului (de la cele pur stiintifice la re-enactments, adica la aspectele teatrale ale experimentarii).

Lectia trecutului este una de revenire la valorile fundamentale ale existentei umane. Trecutul este o lectie de ecologie, de redescoperire a materialitatii si a spiritului lumii.
Din punct de vedere experiential, experimentarea "obiectelor, obiceiurilor si proceselor din trecut" mi-a imbogatit viata, mi-a oferit perspective noi asupra cunoasterii de sine. (august 2010)

Alexandru Ghilduş (foto 2)

Alexandru Ghilduş este doctor in domeniul arte vizuale, profesor la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, decan al Facultatii de Arte Decorative si Design, presedinte al Societatii Designerilor Profesionisti din Romania - UAP.

Daca pana in anul 2002 pe piata de arta functiona o singura casa de licitatii si lipsa concurentei a facut ca pretul lucrarilor sa se situeze la cel mai mic nivel din Europa, astazi, cand sunt cel putin patru case importante, cotatiile artistilor au inceput sa creasca. Vorbim aici de vazarea lucrarilor de arta veche in proportie de mai bine de 92% si numai de un procent de 8% pentru arta contemporana.Sa nu se creada insa ca ultimul loc ocupat de Romania a fost cumva depasit. Suntem tot acolo, cu diferenta ca nivelul celei mai importante vanzari, sa spunem 100.000 de euro in anul 2009, reprezinta de 10 ori mai mult decat cea mai buna vanzare din 2000, dar de cel putin 10 ori mai mica decat cea mai buna vanzare din Ungaria, de exemplu, unde pretul a atins suma de 1 milion euro.

Consider ca educatia artistica, sau mai corect lipsa ei, face ca astazi numai cca 200 persoane sa investesca in mod constant in arta! La o populatie de 20 de milioane de locuitori, un procent de 0,001% este mult prea mic, iar consecinta se vede in tot ce se intampla in politica, in economie, in relatiile intre oameni. Galeriile de arta, casele de licitatii, evenimentele culturale, spatiile acordate de publicatii si televiziuni zonei culturale, sistemul de invatamant constituie baza dezvoltarii unui proces lung de educatie si formare. Cum la noi baza are inca dimensiuni reduse, consecinta imediata si pe termen lung o reprezinta ignorarea de catre majoritatea populatiei a ceea ce inseamna valoare, calitate, profesionalism, competenta, respect, atitudine.

In spatiul artelor vizuale s-a demonstrat ca, daca pana la aparitia concurentei, intre 1990 si 2000, lucrarile de arta se comercializau in jurul sumelor de 1.000 USD, in intervalul 2002-2009, cotele artistilor au crescut, iar media lucrarilor creatorilor din primul esalon, cum ar fi Grigorescu, Tonitza, Petrascu, Pallady, Aman, Andreescu, s-a situat la peste 30.000 euro.

Atunci cand am organizat deschiderea Goldart - prima casa concurenta pe piata de licitatii -, in anul 2002, am introdus catalogul care ofera imagini si text pentru toate lucrarile prezentate publicului. Era raspunsul meu la ceea ce descoperisem ca exista pana atunci pe piata documentara, si anume informatie fragmentata, in special text neinsotit de imagine. De la acea data a inceput istoria adevarata a circulatiei lucrarilor si documentarea profesionala.

Ulterior, anual am inceput sa editam catalogul tuturor vanzarilor. Primul catalog de acest fel de pe piata romaneasca l-a editat Goldart in anul 2009 pentru vanzarile din 2008.

Timbrul de Arta si Design este un proiect inceput la sfarsitul anului 2009 si care ofera publicului o directie noua de colectionare. Catalogul licitatiilor cuprinde pagina speciala a Timbrului de Arta si Design continand cate patru imagini - timbre - cu lucrari ale artistilor, inclusiv ale artistilor contemporani. Casa de licitatii Goldart stampileaza si semneaza trei astfel de cataloage si le ofera pentru licitare. Aceste trei cataloage cuprind si semnatura artistului contemporan, aplicata pe timbrul reprezentand creatia sa. (iunie 2010)

Stelian Brezeanu (foto 3)

Absolvent al Facultăţii de Istorie, Universitatea Bucureşti (1965), secţia de studii medievale. Doctor în istoria Bizanţului. Carieră didactică la Universitatea Bucureşti (conferenţiar 1990, profesor 1992, şeful catedrei de istorie universală 1994-2008).

Cercetătorul în istoria modernă şi contemporană este copleşit, literalmente, sub greutatea munţilor de mărturii scrise păstrate, pe care nu le poate domina. De aici rezultă consecinţe importante asupra rezultatelor muncii sale. Dimpotrivă, cel ce se ocupă de studiile medievale ori de cele clasice este constrâns să suplinească puţinătatea surselor scrise cu mărturii de o mare diversitate, pe care uneori le "inventează". Şcoala critică de acum mai bine de un secol făcea din sursele scrise singurele documente demne de acest nume. Pentru generaţiile mai noi de istorici, document este tot ce "aparţine omului, serveşte omului, exprimă omul, înseamnă prezenţa, activitatea, gesturile şi modul de a fi al omului", pentru a relua o frază, deja celebră, a lui Lucien Febvre, unul dintre părinţii "Şcolii Analelor". Această viziune revoluţionară asupra noţiunii de document a avut cel puţin două consecinţe. Pe de altă parte, a fost elaborată o nouă metodologie de cercetare a societăţilor premoderne, care face din istorie o disciplină "imperialistă", asociindu-şi în investigaţia sa cele mai multe ştiinţe ale omului, precum arheologia şi geografia umană, sociologia şi demografia, lingvistica şi dreptul. Este vorba de metoda pluridisciplinară în cercetare. Pe de altă parte, investigaţia nu mai rămâne la suprafaţa societăţii, preocupată de viaţa elitelor, ci coboară în zonele adânci ale socialului şi mentalităţilor colective, răspunzând unor preocupări ale contemporanilor noştri. Este istoria globală, în profunzime şi extensiune.

Intelectualul de azi, ca şi societatea în ansamblul ei pot învăţa din orice experienţă umană a trecutului, indiferent de spaţiul din care vine. Cu atât mai mult când vorbim de Bizanţ, care a deţinut în Europa creştină un loc privilegiat vreme de un mileniu, ca "Versailles-ul Evului Mediu". Roma creştină a lui Constantin cel Mare şi Justinian a fost model pentru orice construcţie politică din spaţiul continentului nostru, iar formarea monarhiilor europene, începând cu secolele XIII-XV, preia idei şi instituţii de inspiraţie bizantină, descoperite de "juriştii" şi "legiştii" occidentali în Corpus-ul de legi al lui Justinian. Dar Bizanţul a conservat şi transmis Renaşterii întreaga moştenire intelectuală a lumii clasice, iar opera umaniştilor italieni este greu de imaginat fără lecţia erudiţilor greci din secolele XIV-XV. Pentru a reveni la interesul contemporanilor noştri pentru Noua Romă, azi suntem tot mai mult obligaţi să medităm asupra noii noastre identităţi, ca membri ai Uniunii Europene, în raporturile ei cu vechea identitate naţională. În acest efort, căutăm argumente în favoarea noii identităţi în trecutul nostru comun, clasic şi medieval, pornind de la fundamentele civilizaţiei europene şi anume cultura clasică greacă, ideea politică romană şi credinţa creştină, cu o vechime de două milenii.

Cât priveşte istoria românească, ea este organic legată de cea bizantină. Politic, crearea Principatelor Române şi intrarea lor în "familia de state" ale Europei a avut loc pe calea deschisă de imperiul basileilor. La rândul ei, Patriarhia Ecumenică a pus bazele celor două mitropolii româneşti, indispensabile oricărei construcţii statale în Evul Mediu. În sfârşit, civilizaţia noastră medievală aparţine, prin substanţă şi spirit, ariei lumii ortodoxe până în pragul epocii moderne. Cum ne-am putea dispensa, ca europeni şi români, de această experienţă ce ne ajută să ne definim propria identitate? (septembrie 2010)

Ioan Opriş (foto 4)

Ioan Opris este considerat de multi dintre colegii sai liderul cercetarii muzeologice din România, data fiind prodigioasa sa activitate de aproape patru decenii in domeniul protejarii patrimoniului cultural national si al studiului evolutiei institutiilor muzeale si al politicilor de profil la nivel international.

Numarul monumentelor istorice disparute in ultimele doua decenii este foarte mare (187 dupa unele evaluari incomplete); la fel si cel al siturilor arheologice, istorice si naturale afectate brutal de lucrari neautorizate sau fals autorizate. Dar cel mai pagubitor apare schilodirea personalitatii asezarilor, indeosebi a oraselor, prin acceptarea unor proiecte care le-au anulat sau diminuat specificul. Pe lista pierderilor figureaza nu doar monumente inregistrate oficial, ci mai ales constructii care trebuiau ocrotite, având virtualitati specifice pentru arhitectura tehnica, de vilegiatura, cea vernaculara. Asa ca România se gaseste pe loc fruntas la pierderi semnificative in acest sens, iar monumentele sale incluse in Lista Patrimoniului Mondial ofera cel mai elocvent exemplu negativ (cetatile dacice, in primul rând) in evaluarea gradului redus de protectie.

Finantarea conservarii, restaurarii si protectiei monumentelor istorice constituie o problema cheie. Legislatia existenta nu a rezolvat inca toate aspectele privind finantarea, instalând obligatii ferme pentru detinatorii de monumente; de asemenea, nici sustinerea prin acorduri si parteneriate stat-privat, stat-culte religioase nu este desavârsita, existând numeroase confuzii si imprecizii. Nici nivelul de finantare, cantitativ vorbind, nu este cel potrivit nevoilor fondului istoric construit asa cum se practica in Uniunea Europeana; multe autoritati administrative, centrale sau judetene nu acorda fondurile minime necesare iar constructia Planului National de Restaurare sufera de numeroase lipsuri, banii fiind putini.

Ar fi nedrept insa sa nu relevam prejudecata finantistilor in acordarea fondurilor pe termene anuale si nu pentru proiecte multianuale, ca si o paguboasa birocratie in mecanismul financiar-contabil. Totusi, chiar in aceste conditii - ce evolueaza spre bine, dar in ritm extrem de lent -, rezultate bune pot fi remarcate in numeroase locuri.

Cât priveste finantarea externa, prea putine proiecte au beneficiat de aceasta, cazurile Sibiu, Sighisoara, Probota, Biertan, Viscri, Târgu Jiu, Bontida, Remetea, Iasi (Palatul Culturii) fiind citate frecvent, dar numarul lor ramânând redus fata de nevoi. Adevarat ca proiecte mai mici - Sighet (Muzeul Maramuresean, sectia in aer liber), Toplet (complexul morilor de apa), Lisa (instalatii populare), Craiova (laborator restaurare), Sibiu (laborator restaurare), Suceava (laborator restaurare) - indica o directie tot mai insistent urmata.

Numarul specialistilor din România este ingrijorator de redus fata de nevoi. O parte lucreaza in strainatate, multi sunt in vârsta, iar tinerii nu se inghesuie sa slujeasca domenii slab finantate, cu salarii reduse si neatractive. Daca invatamântul superior contribuie la pregatirea specialistilor - la Sibiu, Târgoviste, Iasi, Alba Iulia, Suceava, Timisoara si Oradea, universitatile fiind importante locuri de formare -, in schimb absorbtia in muzee, institute de patrimoniu si laboratoare de cercetare este nesatisfacatoare. Blocarea posturilor, reducerile, pensionarea unor experti redutabili apti de munca, salariile mici au efecte negative serioase. Indeosebi ultimele masuri de comasare a abia infiintatelor institute specializate, dar si absenta altora ce sunt profitabile vizibil in alte state europene (Institutul pentru Patrimoniul Cultural National, Institutul de Muzeologie, Institutul de Etnoarheologie Preventiva, Centrul National de Expozitii, Centrul National de Marketing Muzeal s.a.) plaseaza România pe un loc ce nu corespunde nici valorii si nici cerintelor de reprezentare a potentialului patrimoniului sau cultural. Absenta unei entitati speciale - un Minister al Protejarii Patrimoniului Cultural sau o Agentie Nationala cu acest profil care sa initieze si sa sustina strategii si politici preventive de patrimoniu, dezvoltând structurile specializate din teritoriu - apare ca o grava lipsa de previziune si de orientare a gândirii politico-economice. Recenta desprindere administrativa a Patrimoniului religios (cca. 60% din cel national) prin trecerea cultelor in subordinea guvernului, a creat noi separari si disparitati.

Toate acestea fac ca masurile initiate din anii 2000-2001 - si in parte incurajate ulterior - sa fie intârziate mult. Numarul expertilor activi, atât de necesari pentru fiecare domeniu este sensibil inferior cerintelor, asa ca mâna de lucru calificata din muzee si de la monumente nu poate asigura lucrarile. Specialistii sectoarelor respective pot fi pregatiti, ei se bucura de o buna recunoastere externa, dar nu-si gasesc de lucru acasa! Succesele dobândite de laboratoarele de la Craiova, Sibiu, Suceava, de la Muzeul National al Satului "Dimitrie Gusti", de la Muzeul National de Arta, confirma clar ce posibilitati exista in acest domeniu iar firmele specializate de restaurare indica capacitatea profesionistilor nostri. (februarie 2010)

Valeriu Mladin ( foto 5)

Valeriu Mladin (n. 1958, Lipova, jud. Arad) a absolvit Institutul de Arte Plastice "Ion Andreescu", Cluj-Napoca, în 1982. Actualmente, dincolo de activitatea de atelier, este cadru didactic (asistent) doctorand la Universitatea Naţională de Arte Plastice "Nicolae Grigorescu", Bucureşti (Secţia foto - video; desen - culoare).

Când munceşti mult, nu apuci să numeri anii care trec. Şi totuşi timpul zboară şi e necruţător. Acesta ar fi şi unul din motivele pentru care mă fotografiez adesea alături de lucrările mele, pentru a surprinde nu numai dimensiunea fizică a tablourilor, ci şi pe cea temporală, a realizării lor.
Mi-am petrecut o parte destul de mică de timp cu pensula în mână, asta pentru că nu pictez numai cu pensula ci, de cele mai multe ori, cu fragmente textile de diferite facturi, înmuiate ân vopsea sau direct cu degetele. De asemenea, o altă parte din timp am afectat-o altor experimente, folosind medii cum ar fi fotografia, instalaţia, performance art, sculptura şi, în ultimul timp, arta video.
Cu patru băieţi, cu vârste între 11 şi 28 de ani şi cu o soţie minunată, nu poate fi vorba de singurătate.
Orice om are nevoie din când în când de recunoaşterea publică, dacă vrei ca o confirmare a ceea ce face. Pe de altă parte, ştim cu toţii că multe dintre aceste aprecieri oficiale sunt adeesea subiective sau formale.

Desenul - ,,probitate a artei" mi se pare cam mult spus. Să nu exagerăm. Deşi de mulţi ani, iată, predau desenul (şi culoarea) la Universitatea Naţională de Artă şi am reuşit să obţin rezultate remarcabile cu studenţii, cred că desenul îşi are rostul, locul şi importanţa lui în istoria artei. Cei care doresc să vadă cum mă manifest ca profesor, pot accesa blogul: http://mladinmasterclass.blogspot.com/. Acum trei săptămâni, am început să ţin şi cursuri particulare de desen, pictură şi istoria artei, împins fiind să o fac, de ani de zile, de prieteni şi de oameni care mă cunosc.
Arta e atât de diversă, mai ales în zilele noastre... Au existat mari artişti care au stat mai slab cu desenul, sau care, pur şi simplu, nu au avut nevoie de el.
Ingres e un mare desenator, însa se ştie mai puţin că se ajuta mereu în realizarea desenelor sale de Camera lucida, un sistem optic răspândit în acea vreme, care, la fel ca şi Camera obscură sau, din momentul apariţiei sale, aparatul de fotografiat, au folosit artiştilor în încercarea lor de a reproduce cât mai fidel realitatea.
Sunt mulţi artişti celebri de la care nu ne-au parvenit desene. Poate cele mai bune exemple ar fi Frans Hals, Caravaggio, Vermeer van Delft sau Velasquez. Se ştie ca aceşti artişti lucrau folosindu-se de descoperirile opticii, aidoma artiştilor de astăzi, care lucrează în Adobe Photoshop. Distincţia între desen şi pictură a fost dintotdeauna artificială. Se consideră desen ceea ce este realizat pe hârtie.
În ceea ce mă priveşte, deşi este realizată pe pânză, seria lucrarilor cu cacao ar putea fi la fel de bine catalogate ca desene, aşa cum seriile de desene policrome sau monocrome din prima perioada a creaţiei mele pot fi la fel de bine considerate picturi. (noiembrie 2010)