De fapt, Marin Malaicu-Hondrari, ca si Constantin Acosmei, inainte de a deveni o semnatura vizibila pentru toata lumea, reprezinta o identitate artistica inchegata. A doua editie a celui de-al doilea titlu care-i apartine (primul, Zborul femeii pe deasupra barbatului, a aparut in 2004 si e de genul liric) arata un scriitor pe deplin maturizat, fara bâjbâielile si defectele intâlnite de regula la incepatori.
Cu o exceptie: un anumit tic cultural de care prozatorul nu poate scapa, scriitura lui face corp comun cu problematica texistentiala pe care, deopotriva, protagonistul si autorul o angajeaza. Nu-i de mirare ca volumasul redus ca intindere, dar intens pe aproape fiecare fila,i-a placut atât de mult lui Mircea Cartarescu (acesta semnând o entuziasta si frumoasa intâmpinare, pe coperta a IV-a). Ca si la autorul Nostalgiei, scrisul constituie actul existential cel mai profund, iar viata tâsneste din grafemele si biografemele unei carti unice, desprinsa de orice serie analogica. Vrând sa scrie o carte despre sinucigasi – chiar aceasta pe care o parcurgem –, personajul fara nume al lui Marin Malaicu-Hondrari realizeaza ca „aleasa societate a defunctilor mei" nu e de ajutor. Nici macar suicidar; cu atât mai putin moral. „Numai prin sinucidere te poti poseda in intregime", crede el ca a inteles lectia. S totusi, dincolo de precedentele scriitoricesti, dincoace de semnele „incurajatoare" pe care sinucigasii auctoriali le fac discipolului lor ezitant, incep sa se vada tocmai motivele acestei ezitari. „Nu e usor sa te debarasezi de zeci de kilograme de carne, oase si sânge"; „repet, nu e atât de simplu sa te debarasezi de acest trup care duce greul". Modelul Anne Sexton ramâne funebru-seducator: „S-a inchis in garaj, s-a inchis in masina, a lasat motorul pornit. Era satula. In Cordoba, Andalucia, 30 de ani mai târziu, eu scriu despre ea, scriu cum pot, mereu constient ca «suicides have a special language» si ca versul acesta ii apartine ei, Annei Gray Harvey Sexton, cea care nu a trisat, cea care stia ca versurile se platesc. S ca totul e o infectie" (pp. 19-20).
Treptat, personajul de hârtie si autorul in carne si oase se amesteca si se confunda. Butaforia e cea care trebuie distrusa. Compromisurile, smecheria ieftina sau subtila, vorbele goale, cuvintele fara acoperire ar merita lichidarea definitiva. Celui ce nu a fost niciodata farsor, viata „i se duce de râpa"... Dar pentru un scriitor adevarat, punând farsa la locul ei, centrul de greutate si de ruptura al vietii pe care o traieste se regaseste inluntrul paginilor sale. Daca la inceputul acestei carti-confesiune mintea care se analizeaza e „plina de barbiturice, dezinfectanti, arme de foc, autoturisme fatale, funii, fluvii, taisuri, pungi de plastic", spre sfârsitul spovedaniei, sinuciderea visata pare suspendata in prezentul continuu, plin de sens, al scrisului: „Am masurat din ochi distanta care separa terasa de pamânt. M-as fi ales cu câteva fracturi, nimic altceva. Nici acoperisul nu era foarte sus, ba mai mult, ar fi fost ridicola o incercare de sinucidere de pe un acoperis in doua ape. Repet, nu aveam nici cea mai mica intentie de sinucidere, cel putin pâna nu sfârseam cartea. Inca ma urmarea visul de a scrie o carte intr-o noapte, numai ca, pe masura ce visul se invechea, piedici pe care altadata le-as fi depasit destul de usor acum ma blocau. Stiam ca e buna orice scuza pentru ca scriitorul sa amâne momentul confruntarii decisive, momentul in care intre el si sine insusi sta un hau incredibil de subtire si alb.Am coborât cele câteva trepte care stateau gata sa se prabuseasca. Totul e smecherie si minciuna. Nu nu. Totul e joc al spiritului si adevar. Nu nu. Daca nu scriu, totul e smecherie si minciuna, cât scriu totul e joc al spiritului si adevar" (pp. 85-86).
Asemenea reflectii, mai degraba grave decât sumbre, il individualizeaza pe emitent si totodata il plaseaza intr-o retea de corespondente spirituale. Precum in cartile de final ale lui Octavian Paler, sinuciderea e o tema literara, dar si un gest definitiv care, dimpotriva, deliteraturizeaza viata, o esentializeaza. Exact când isi da ultima suflare, sinucigasul isi rotunjeste semantic existenta, si-o incheie intr-un mod irevocabil, pune un sigiliu de vointa proprie. Spre deosebire de capatul celalalt, al nasterii, acesta al mortii ii apartine. Si orice actiune suicidara are motivatia, semantica si „grafia" ei. Ultimul punct este pus, de fiecare data, altfel. Lista cu sinucigasi din Cartea tuturor intentiilor si harta „tematica" pe care autorul o schiteaza relationeaza asadar experiente ce se vor – si sunt – fundamentale, finaliste, iar nu minore si accidentale. O sintaxa a necesitatii grupeaza faptele si gesturile subiectului care, murind, va lasa in urma infectia odata ce a constientizat-o si a asumat-o traind.
In cartea lui Marin Malaicu-Hondrari, acest proces al intelegerii se parcurge mai ales prin procura. Personajul se gândeste la sinucidere pe urmele tragice ale altora, iar nu printr-o derivare logica a mizeriei si nonsensului din propria viata. Insul fara nume devine un colectionar de gesturi ultime si un arhivar al acestor experiente din care deprinde gustul sfârsitului. El cauta, rabdator, fraza de final, gestica insotitoare, contextul simbolic in care ruptura irevocabila a existentei unui om iradiaza. Oricâte sinucideri ne-ar evoca si descrie cu incetinitorul, ele tot i-ar parea putine. Fiindca sensul major al capatului de drum luat pe cont propriu se proiecteaza profund diferit. De fiecare data altfel, cu totul altfel, cu o stralucire a mortii mereu noua.
Urmând sa scrie o carte despre mortii lui „dragi", cei din Limbul Sinucigasilor, cei ce se termina intr-un garaj sau sarind in gol de pe podul Golden Gate din San Francisco, protagonistul are suficient material documentar. Il si selecteaza cu grija, il triaza atent, procedând la cotarea extinctiilor violente. Lânga Anne Sexton, iata-le pe Sylvia Plath si Diane Arbus, artista a fotografiei, ocupând celelalte locuri ale podiumului suicidar. Desigur, toate aceste clasificari si ierarhizari fac parte dintr-un scenariu macabru ce risca sa vireze spre kitsch. In apararea autorului, sa spun ca aceasta structura (in)sensibila, expusa aici intr-un mod coerent, e topita in epica (fie ea si derizorie) a Cartii tuturor intentiilor. Ceea ce continua sa deranjeze sunt exageratiunile culturale ale prozatorului, sublinierile lui superflue, recurente ca un tic. Doua exemple: „Herman Hesse sustine ca nu avem un lup in noi, ci o multime de lupi. Ei bine, parea ca lupul-scriitor din mine incepuse sa puna stapânire pe haita. Incepuse sa comunice prin urlete decise cu lupul Kleist, cu lupul Canetti, cu lupul Keats, cu lupul Ursachi" (p. 46); „Ma opream in dreptul ferestrei care da spre pajistea cu iarba arsa de soare (...) Vorbeam cu voce tare. Ziceam «Kleist» sau «Trakl» si cuvintele acestea indepartau praful de pe mici portiuni ale geamului" (p. 84). Pacat ca eroului nostru nu-i vine in minte, in context, numele complet al lui Cervantes. Geamul s-ar fi curatat instantaneu, pe toata suprafata...
Sa revenim la intâmplarile prin care trece acest ins ultrareflexiv. Dupa ce sta singur, zile si nopti intregi, intr-o rulota dintr-un parc de masini devenit cimitir auto, emigrantul ilegal ajunge sa strabata sudul Spaniei la volanul unui luxos Lexus. Nu reuseste sa astearna nimic pe hârtie din cartea unica pe care spera s-o dea, insa o „scrie" mental, la volanul masinii ce inghite kilometru dupa kilometru. „Mai aveam ceva de scris, mai era drum", se incânta el nu numai cu intentii, ci si cu posibilitati, interpretând, tot asa, automobilistic lumea inconjuratoare: „la capatul lumii e un sens giratoriu". Scenele memorabile abia urmeaza si ele se petrec pe sol lusitan: mai intâi intr-un imobil parasit pe care emigrantul il trezeste, printr-o indelungata si laborioasa curatenie, la o noua viata; si apoi intr-o alta casa, si mai nebuneasca, populata de 14 câini... Marin Malaicu-Hondrari dovedeste o inzestrare remarcabila in registrul grotescului prozastic: de fapt liric, dar dezvoltat si speculat epic, in mici episoade de infern cotidian si dezgustator.
La sfârsitul actiunii si al cartii, „eroul" cu aplecare teoretica pentru domeniul vast al sinuciderilor are o unda de multumire. In urma lui, ramâne un cadavru in plus: Maria del Sol (proprietara casei si a câinilor urlând a pustiu) si-a pus, dupa toate probabilitatile, capat zilelor. In schimb, pentru cel ce continua sa spuna „eu", aceasta carte neagra, de o frapanta originalitate, sfârseste cu bine. Finalul prozei nu aduce si finalul personajului-autor care a izbutit s-o scrie. Pentru el, ca si pentru noi, Poarta de Aur a mortii dorite si autoprovocate ramâne departe.
*) Marin Malaicu-Hondrari, Cartea tuturor intentiilor, editia a II-a, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 2008, 120 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
