Acesta pare sa fie si cazul tânarului prozator brasovean Ovidiu Simion, care a publicat cu câteva luni in urma romanul Virginica*. Volumul – pentru cine nu s-a prins deja – e un remake dupa celebra carte alui Nabokov; adica, macar in intentie, o Lolita româneasca. Ce-i drept, miza nu e noua: a tintit-o si Mihai Zamfir intr-un roman publicat cu câtiva ani in urma (Fetita), dar cu rezultate, eufemistic vorbind, discutabile. In ceea ce-l priveste pe Ovidiu Simion, trebuie sa spun ca ambitiile sale nu vizeaza neaparat reinterpretarea mitului (pentru ca un mit e, de fapt, Lolita, unul dintre putinele mituri literare aparute in a doua jumatate a secolului trecut), cât localizarea lui. De altfel, intriga romanului urmeaza, cu mici modificari, schema lui Nabokov: triunghiului erotic Humbert Humbert – Dolores Haze – Charlotte Haze ii corespunde, in cartea lui Ovidiu Simion, tripleta Nen – Virginica – Ludmila; totodata, graficul sexualitatii e in mare parte asemanator, mergând de la cristalizarea pasiunii pâna la izbucnirea ei violenta si, de acolo, catre o incertitudine ce oscileaza intre rabufniri tardive ale basic instinct-ului si senzatia de satietate.
Oricum, tema ramâne si asa pretentioasa, iar punctul-forte al cartii tine de modul in care Ovidiu Simion se achita onorabil de doua sarcini extrem de dificile. Pe de o parte, prozatorul descrie exemplar psihologia barbatului pe punctul de a intra in midlife crisis: e vorba, evident, de Nen, tata vitreg si amant, prof de româna la un liceu din provincie, nu foarte lubric, dar bovaric cât cuprinde, cultivat cu masura si, in orice caz, dornic sa ne arate câte a citit, putintel superior, dar nu intr-atât incât sa ne devina antipatic. Fireste ca, pentru unii, centrul de atractie il vor constitui scenele „tari" ale cartii. Insa nu voi insista aici asupra lor – si nu doar pentru ca, macar in parte, sunt de acord cu batrânul Thibaudet, care zicea ca pasiunea „pura" nu poate fi comentata; ci tocmai pentru ca mai interesante decât scenele insele mi se par comentariile 
naratorului en marge de... De altfel, tocmai aceasta e nota distinctiva a romanului lui Ovidiu Simion: faptul ca dorinta sa nu e asa-zicând ingenua, ci simulata, adica stimulata de tot felul de situatii livresti. Nen e constient ca nu e primul „pedofil" din lume (am pus inadins cuvântul intre ghilimele, pentru ca proful insusi ne explica de ce termenul e impropriu in cazul de fata), si cu atât mai putin din literatura. De aceea, relatia celor doi e intermediata de o sumedenie de „roluri", de clisee culturale sau pur si simplu de asocieri insolite in voia carora se abandoneaza naratorul (ce-i drept, raportarea explicita la Lolita mi se pare neverosimil de putin dezvoltata, mai ales daca luam in calcul nivelul intelectual al personajului).
naratorului en marge de... De altfel, tocmai aceasta e nota distinctiva a romanului lui Ovidiu Simion: faptul ca dorinta sa nu e asa-zicând ingenua, ci simulata, adica stimulata de tot felul de situatii livresti. Nen e constient ca nu e primul „pedofil" din lume (am pus inadins cuvântul intre ghilimele, pentru ca proful insusi ne explica de ce termenul e impropriu in cazul de fata), si cu atât mai putin din literatura. De aceea, relatia celor doi e intermediata de o sumedenie de „roluri", de clisee culturale sau pur si simplu de asocieri insolite in voia carora se abandoneaza naratorul (ce-i drept, raportarea explicita la Lolita mi se pare neverosimil de putin dezvoltata, mai ales daca luam in calcul nivelul intelectual al personajului). Insa prin aceasta ne aflam inca in sfera unui Gheorghe Craciun (de care, constient sau nu, autorul Virginicai e in buna masura influentat). Timbrul original al cartii tine de perversitatea manierei in care viata bate literatura, de faptul ca intotdeauna confruntarea fictiunilor cu realitatea echivaleaza cu o cadere in lume. Iata, de pilda, ce-i trece prin cap personajului la auzul glasului suav al Virginicai in scena Marelui Moment, când, de fapt, isi da seama ca, pe lânga faptul ca nu e „primul" din lume sau „primul" din literatura, nu e „primul" nici macar in cazul fiicei sale vitrege: „Ma asteptase de mult timp sa ma hotarasc. Cât de fericita era ca ma hotarâsem, in fine. Ce ar spune Mami daca ar sti – ne-ar omori pe amândoi, cu siguranta, si pe ea ar dezmosteni-o. Oare banuia ceva? Ca ea nu o sa spuna nimanui si va ramâne Marele Nostru Secret, insa sa nu cumva sa-mi bat eu gura catre cineva cu victoria mea asupra ei. Daca mai tin la ea. Daca nu cumva acum imi era scârba de ea, pentru ca-mi cedase ca o proasta.// M-a numit, exaltata, prima data in viata ei, «iubitule» («Sa ma anunti când iti vine, da, iubitule?»). Apoi s-a grabit sa-mi reproseze dragastoasa ca noi doi nu ne-am sarutat niciodata de-adevaratelea si pe bune – desi ea si-ar fi dorit, dar eu am evitat, si ea nu a vrut sa ma forteze... De ce nu vorbesc nimica?!"
In fond, de aici vine si cealalta reusita a romanului: un efect covârsitor de autenticitate, vizibil mai cu seama in descrierea universului pubertin sau juvenil. Tinerii lui Ovidiu Simion nu mai sunt „suparatii" metafizici din proza de la inceputul deceniului, ci un amestec de candoare, penibilitate si trivialitate, ahtiati dupa lovele & manele si care nu vor altceva decât (citat aproximativ dupa Caius Dobrescu) „viaaata, tata!". Dovada micul menaj in trei (Virginica – Andreea – Mita Prepon), care il determina pe vitregul si vitregitul tata sa rataceasca intru recuperarea unei casete (porno) „pierdute"; adica vândute. Scena intâlnirii – si a bataii aferente – dintre Nen si Prepon e antologica, dar ma multumesc sa citez aici doar inceputul. Astfel, la intrebarea-stas a fantelui de cartier („Ne cunoastem de undeva?"), profu’ continua astfel: „L-am informat ca da, pentru ca eu sunt tatal Virginiei Anason. Ii spunea numele acesta ceva? Preput a ramas câteva clipe pe gânduri, s-a sters la nas, cu gestul copiat din filmele cu Bruce Lee, si mi-a raspuns obraznic ca, din câte stia el, Virginia Anason nu avea tata, ala divortase de ma-sa acu’ 12 ani si, daca tat-su mai traia, dus era, pentru ca Virginia traia acum in casa cu maica-sa (altfel femeie de treaba, nene!), cu frate-so dintr-a opta si cu un pacalici. Deci eu cine eram?"
In limitele pe care chiar el si le-a impus, romanul lui Ovidiu Simion e, fara indoiala, o reusita. Un prozator talentat, caruia nu-i lipsesc temele „mari", ci (deocamdata) doar marile ambitii.
*) Ovidiu Simion, Virginica. Roman, Editura Aula, Brasov, 2008, 272 p.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
