– Aţi publicat de curând la Editura Cartea românească romanul „Şoseaua Virtuţii. Cartea Câinelui”. Ce aduce el nou în creaţia dvs?
– Ştiu şi eu? Poate că o încercare de a porni pe urmele recente ale lumii în care trăim şi de a găsi un sens acestor urme, adesori contradictorii. Dacă aţi băgat de seamă, putem povesti amănunţit ce ni s-a întâmplat şi ce s-a petrecut în jurul nostru în această săptămână, în luna asta şi chiar în anul trecut, dar parcă ar fi trecut un secol de la întâmplările unor ani de fapt apropiaţi, pe care i-am vârât într-o ceaţă densă, ca şi cum am vrea să uităm cum am ajuns ceea ce suntem azi. În cărţile mele de povestiri de după 1989, am făcut din bucăţi mici o cronică a acestor vremuri. În Şoseaua Virtuţii lucrurile se leagă în destine personale şi în ceea ce cred că a devenit destinul lumii noastre de azi.
– E acest roman o frescă a lumii bucureştene de azi sau e doar o întâmplare amplasarea acţiunii în acest oraş şi în aceste vremuri?
– Chiar dacă ar fi fost o întâmplare, de vreme ce a ieşit o frescă, aşa cum cred prietenii mei care au citit romanul înainte de apariţie, nu mai contează de unde am pornit. Şi ca să nu-i sperii pe cititori cu asemenea cuvinte mari, până la urmă o frescă povesteşte şi ea ceva de care lumea se simte apropiată. Or eu am pornit de la diverse poveşti care, ca piesele unui mozaic, au alcătuit un tablou mai mare despre un cartier, Militari, despre oraşul care-l conţine şi despre ţara care le cuprinde.
– De ce aţi simţit nevoia unei continuări a romanului, cu „Cartea Copiilor”, aşa cum aţi anunţat?
– N-am simţit nevoia. Aşa s-a întâmplat. Acest roman a început cu „Cartea copiilor” şi pe măsură ce scriam la ea au apărut primele capitole din „Cartea Câinelui”. Sunt lucruri pe care nu le poţi decide când începi să lucrezi la un roman cu multe personaje şi cu câteva etaje. Când am văzut că povestea Câinelui tinde să se transforme dintr-un plan al Şoselei Virtuţii într-un roman de sine stătător, l-am dus până la capăt ca atare. Asta fiindcă era mai greu de scris decât Cartea copiilor. Dar şi pentru că, m-am convins scriind, era vorba de două volume separate ale aceluiaşi roman.
– Poate fi asemănat romanul de acum cu cel publicat în 2009, „Medgidia, oraşul de apoi”? Până la ce punct?
– Cele două romane seamănă în măsura în care, în fundalul lor, există cronica unui oraş, în Medgidia... şi a unui cartier, în Şoseaua Virtuţii. În rest Medgidia e un experiment sau, dacă vreţi, o schimbare radicală a ceea ce credem că poate fi un roman, cum au observat comentatorii cărţii, în timp ce în Şoseaua Virtuţii experimentez tehnici de construcţie şi de scriere, în limitele unui roman mai apropiat de ceea ce se ştie că e romanul.
– Cumva vă mai recitiţi sau rămâne bătută în cuie afirmaţia mai veche „nu-mi place să mă recitesc”?
– Recitirea mi se pare o formă de narcisism după ce ai ajuns cu un manuscris într-o formă destinată publicării şi treci prin lecturile obligatorii ale transformării manuscrisului în carte. Prefer să citesc sau să recitesc cărţile altora.
– Ce înseamnă că fantasticul ne vizitează zilnic, în lumea în care trăim, cum aţi susţinut? Nu e la fel în orice fel de lume?
– Nu e. Într-o lume aşezată, ceea ce nu e cazul nostru, fantasticul nu-şi prea găseşte loc. Fantasticul dă pe dinafară în lumile sau în ţările neaşezate, ca în America de Sud, iar la noi tinde să devină o stare de fapt, ca dovadă a neaşezării.Un fantastic cel mai adesea odios, venit dinspre faptul divers, cu întâmplări de necrezut, sau cu crize mistice, reale sau false care dau naştere unei mitologii în care se amestecă dispariţia Elodiei, cu lacrimile unei icoane sfinţite, taţi violatori care-şi ucid copiii după ce i-au abuzat şi mame care-şi aruncă pruncii la ghenă sau prin parcuri, ca şi cum s-ar duce la closet. O să-mi răspundeţi, poate, că asasinatele şi tentativele de pruncucidere prin abandon sunt odioşeniile la care ajung unii dintre concetăţenii noştri, care n-au nimic cu fantasticul, ci cu patologia. O patologie a abrutizării prin sărăcie sau a disperării de moment. Dar ce facem noi, cetăţenii obişnuiţi, în încercarea noastră de a ne apăra normalitatea? Spunem că aşa ceva e de neimaginat, încât trecem şi de limitele fantasticului.
– Proza dvs e şi autobiografică? Cât de profund este filonul acesta?
– Scriu proză mai mult ca să nu vorbesc despre mine, ci despre personajele care aş fi putut fi, după ce m-am pus în diverse situaţii de viaţă sau mi-am amintit de întâmplări în care am făcut alegeri greşite. Din acest punct de vedere, toate personajele mele au o legătură cu mine, cel care sunt, cel care n-am vrut să devin şi cel care a ratat diverse şanse din clipa în care a decis că va fi scriitor. Nici mai mult, nici mai puţin.
– La Cenaclul Junimea, profesorul Ovid Crohmălniceanu v-a vindecat de complexele literare, cel puţin aşa aţi afirmat. În ce constau ele? Mai aveţi astăzi vreun complex?
– Până să ajungem la relaţia de „Cristi şi dom profesor”, Crohmălniceanu mi-a spus de câteva ori la cenaclu, că nu trebuia să fiu scriitor ca maeştrii din adolescenţa mea literară, ci scriitor pur şi simplu. Pe atunci voiam să fiu nu mai ştiu câţi autori clasici, laolaltă, printre care să mă exprim cu bucata mea de originalitate. Croh mi-a spus la cenaclu că nu pot fi decât ceea ce sunt şi că tot restul pe care mi-l închipuiam despre mine, ţinea de educaţia mea literară de care ar fi fost mai bine să uit când scriam, dar nu şi înainte sau după asta. Dacă mai am azi complexe ca scriitor? Or fi, dar nu le ştiu.
– Credeţi că e păcat că nu mai există azi cenacluri literare la care tinerii să fie îndrumaţi?
– Nu. Fiindcă un cenaclu poate duce la apariţia unei serii de scriitori care se înrudesc sau a unei direcţii literare, dar scriitorul în formare trebuie să dea cu capul de toţi pereţii, de unul singur, înainte de a deschide uşa consacrării.
– Cât de mare credeţi că este impactul prezenţei unui scriitor în spaţiul social pentru propria promovare? Pe dumneavoastră apariţiile frecvente la televizor v-au ajutat?
– Nici gând. Cu apariţiile la televizor, mai degrabă mi-am pierdut cititori. Când critici într-o materie sensibilă, cum sunt convingerile politice, dacă nu-i scarpini în cap pe cei care au o anumită direcţie, nu te te alegi decât cu duşmani.
– Cum se împacă jurnalistul cu scriitorul din dvs? Care prevalează şi în ce momente?
– Scriitorul şi jurnalistul din mine nu se mai împacă. Se suportă unul pe celălalt.
– Pentru cine scrie, azi, prozatorul Cristian Teodorescu?
– Pentru cititorul din mine. Când eram tînăr, mă gândeam la prietenii mei şi ţin minte că mă şi conversam cu ei, în absenţă, închipuindu-mi ce-ar zice despre o povestire la care scriam. Când am scris primul meu roman, „Tainele inimei”, am avut sentimentul unei singurătăţi de care mă dezobişnuisem la întâlnirile săptămânale de la Cenaclul „Junimea”. Apoi singurătatea asta a tot crescut, încât la un moment dat m-am trezit că scriu ca şi cum m-aş afla pe o insulă cu un singur locuitor. Ceea ce m-a dus la decizia de a nu mai scrie decât cărţi pe care mi-ar plăcea să le citesc. Asta m-a făcut să renunţ la câteva manuscrise în lucru, ca şi cum aş fi luat totul de la capăt, pentru plăcerea cititorului din mine.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
