C’est toi? C’est moi.
Plácido Domingo, tenor
A fost mereu o mare plăcere să cânt cu Viorica Cortez. Mi-aduc aminte de multe momente împreună: Requiem-ul de Verdi la Scala, în 1971; Bal mascat tot la Scala, pentru deschiderea stagiunii 1972–1973, ea era Ulrica, eu Riccardo; la Staatsoper Viena, în 1973, în Aida, ea era Amneris, iar eu Radamès; tot în 1973, la Metropolitan Opera, în Trubadurul, ea în rolul Azucenei, iar eu în Manrico; Carmen la Opera din Nisa, în 1975, cu ea Carmen, iar eu Don José; la Chicago Lyric Opera în Povestirile lui Hoffmann în 1976, cu ea Giulietta şi cu mine Hoffmann; la fel la Metropolitan, în anii optzeci, şi, tot la New York, Adriana Lecouvreur. Viorica o interpreta pe Principessa de Bouillon, iar eu eram Maurizio. Am mai fost împreună şi în alte spectacole sau concerte, dar acestea îmi vin în minte imediat cum aud rostit numele ei.
Viorica este un artist total dedicat – acel gen de creator care se confundă, literalmente, cu personajul căruia îi dă viaţă, graţie pasiunii şi entuziasmului. Am întâlnit la ea acel perfecţionism rar, dorinţa de a fi impecabilă, departe de rutină. Nu am auzit-o niciodată spunând „eu îmi cunosc rolul mai bine decât oricine – aşa voi face şi nu voi schimba nimic“. Pentru mine, e întotdeauna o încântare să colaborez cu un asemenea spirit. Interpretarea unui rol, fie că e prima seară sau a două sute cincizecea (câte Carmen nu a făcut Viorica?), ar trebui să fie o provocare permanentă. Nu poate exista un spectacol final, definitiv, nicio concepţie bătută în cuie despre cum se face un mare titlu, pentru că nu terminăm niciodată să învăţăm despre muzică, despre personaj, despre regie!
Viorica nu a încetat nicio clipă să caute, să înveţe şi să ne înveţe.
– Ce garanţii aveaţi, atunci când aţi rămas? Una e să cânţi şi să ai un „acasă“ la care te întorci, alta să termini o serie de spectacole şi să începi alta. Unde vă duceaţi între ele?
– Nu mai exista „între ele“. Atunci a început star system-ul. Nu mai aveam timp. Terminam o serie, mai rămâneam două-trei zile la hotel şi plecam în altă parte. Tocmai de aceea nu îmi mai puteam permite să aştept vizele... Aveam apartamente închiriate, la Roma, la Milano... Oricum, noi, artiştii, nu avem o viaţă normală. Din niciun punct de vedere.
– La Roma, vorbiţi de apartamentul superb, pe Monte Mario, în care am stat şi eu?
– Nu, acela a venit mai târziu... dar nu prea târziu. După ce mi s-a alăturat Cătălina.
– Dar ce vă liniştea, unde era ancora Dvs.? Trebuie să fi fost undeva...
– Aveam voie să mă întorc în România, dar să nu cânt. Îmi rupeam două-trei zile, fugeam la Iaşi s-o văd pe mama, să mănânc borş cu fasole şi urzici, cu apă din fântână, să stau la mormântul tatei...
– Mai ştia cineva de la Bucureşti de vizitele astea? Poate colegii de la Operă?
– Colegii de la Operă, nu vreau să mă plâng, dar când am avut recitalul de la Ateneu din 1975, au fost cei care au spus că eram „aia care se îmbuiba cu caviar în străinătate“! Ei credeau – unii mai cred – că aici umblă câinii cu colaci în coadă! Oricum, nu a venit unul.
– Poate nu au avut voie...
– Ori le-o fi fost frică. Eu nu m-am supărat. Dar chiar în halul ăsta? Ce, eram leproasă? Oricum, se puneau afişele, iar noaptea venea cineva şi le rupea... Bine, eu eram deja obişnuită cu nedreptăţile, încă de când eram copil la Iaşi... Mă gândeam, însă, că au fost persoane care au murit la Canal sau la Gherla, care au pătimit în puşcării şi au ieşit de acolo transformate pe viaţă. Lucruri mult, mult mai grele. Ca atare, nu învinovăţeam pe nimeni. În aceste condiţii, eu am reuşit să ies la lumină. Multă muncă. Talent, voce, frumuseţe – da, dar asta înseamnă puţin. La mine a fost transpiraţie, mai ales aici, unde nu-ţi dă nimeni un pahar cu apă, dacă nu-l meriţi.
– Când aţi învăţat lecţia dură a străinătăţii nemiloase?
– Pe parcurs. Dar nu am învăţat-o pe pielea mea, slavă Domnului. După Toulouse, totul s-a legat, au venit una după alta Covent Garden, Palais Garnier, Staatsoper, Scala, Metropolitan. Tot ce trebuia era ca eu să fiu în fiecare clipă superpregătită. Mai bună decât cei de aici.
– Care sunt lucrurile pe care o cântăreaţă ajunsă la un asemenea nivel trebuie să le ştie? E cineva care să îţi spună cum să te porţi, care sunt uzanţele, ce se face, ce nu se face?
– Unii dintre noi ştim instinctiv şi din educaţia părinţilor. Alţii nu învaţă niciodată. Alţii pe parcurs. Totul contează, mai ales când eşti în teatru. Pe vremea aceea – şi nu vorbim de timpul lui Matusalem! – mă sfătuiam cu impresarul meu. Trebuia să am tocurile uite atât, mănuşi până la cot, tot timpul fuste şi rochii lungi, pălării de soare, iar, dacă nu aveai blană, nu erai divă! Eu nu puteam să le sufăr, dar am avut toate vizoanele pământului! Le-am dat pe toate, slavă Domnului! Abia aşteptam să trec la doudou-urile astea moderne umplute cu fulgi! Cum ieşeam din spectacol, trebuia să schimb mirajul scenei cu mirajul divei. Aveai, n-aveai chef, trebuia s-o faci. Ieşeai, dădeai autografe cu orele, trebuia să zâmbeşti şi să fii drăguţă cu toţi. Unii, mai ales prin Italia, se cam sastisiseră şi o ştergeau pe uşa din spate. Cel mai bine stăteau bărbaţii, care aveau bărbi, mustăţi, machiaje... Cum şi le dădeau jos, nu îi mai cunoştea nimeni.
– Aţi ieşit vreodată prin spate?
– Niciodată! Să ştiu că cineva mă aşteaptă pe mine şi să mă evapor englezeşte? Ce te-ai face tu, marele artist, fără public? Erau oameni care strângeau bani un an întreg ca să vină să te vadă la Verona şi care mai stăteau şi nu ştiu câte ore în noapte pentru un autograf. Cine am fi noi fără ei? Eu, cel puţin, aveam oameni care mă urmau nu numai în Europa, ci şi în America, îi ştiam după figuri.
– Când sunteţi pe scenă, îi vedeţi pe cei din sală? Îi recunoaşteţi?
– Mă uit în ochii tuturor, dar nu-i privesc. Le dau impresia. Dacă stabileşti cu adevărat o relaţie cu ei, la nivel vizual, adio text, adio concentrare! Odată cântam „Habanera“ şi aveam în primul rând pe unul care trăgea la aghioase, iar nevastă-sa îl tot înghiontea. Atunci, recunosc, m-am concentrat mult pe ei, aşa, din amuzament. Era ca şi când i-aş fi cântat distinsului somnoros... În concerte mă mai jucam.
– S-a întâmplat să vă pierdeţi concentrarea?
– Nu. Pozne au fost cu nemiluita. De multe ori, intram în spectacole fără repetiţii de scenă. Cântam Don Carlo. În actul al II-lea, Tebaldo anunţă: La Regina! Eu, foarte frumos, mă plec până în pământ, când aud în spate pssssttt! Regina intrase prin spatele meu şi numai eu mă înclinam la... public.
– Regizori cu care să fi avut conflicte iremediabile?
– Am ştiut să comunic cu ei, ca şi cu dirijorii. De multe ori te trezeşti că vor lucruri pe care nu te vezi făcându-le, dar, dacă le ceri să îţi explice şi vin cu ştiinţă şi argumente, fac ce mă roagă. Trebuie să mă convingă, însă. Cântam Werther odată... Aveam o talie uite atât, picioare frumoase, iar regizorul ţinea morţiş să tragă un sac peste mine, din care nu mi se mai vedea decât capul. I-am zis: „Dragă domnule, când vine Caballé, nu ştiţi ce să îi mai faceţi, pe unde s-o acoperiţi cu negru şi s-o strângeţi în chingi până rămâne fără suflu! Aveţi, în sfârşit, una care arată cum trebuie şi o acoperiţi cu un sac. Explicaţi-mi, vă rog!“ „Dar eu semnez!“ „Monsieur, matale semnezi, iar eu îmi scot nasul în public. Care e mai important?“ După aceea am fost prieteni. Eram în stare să mă pliez pe orice viziune, DACĂ mi se explica temeinic de ce aşa. Nu am făcut, însă, niciodată ceva împotriva firii mele. Nu iese. Nebunii, însă, au fost. Jenufa a fost o producţie modernă, cu atât de mult respect pentru muzică şi pentru contribuţia noastră artistică!
– Cum aţi învăţat Jenufa în cehă?
– Nu mi-a fost greu, că seamănă cu rusa.
– Germană ştiţi?
– Am învăţat-o mai mult singură. Dolfi nu prea voia să mă înveţe, zicea că ar fi trebuit să învăţ când eram mică. În plus, el nu voia cu niciun chip să uite româna. Sigur, şi înainte de a-l cunoaşte pe el, cântam lied-uri şi operă în germană! Nu aş fi putut cânta ca un papagal. Stăteam şi îmi traduceam singură. I-am spus într-o zi: „De când te cunosc pe tine, ştiu mai puţină germană ca înainte şi am învăţat numai măscări!“
– În ce limbă vă simţiţi cel mai bine?
– Ai să râzi, dar cu Cătălina încep să vorbesc într-o limbă oarecare şi folosim exact cuvintele care sunt mai puternice într-o limbă. Asta înseamnă că putem începe în română şi continua în franceză, italiană, câte o vorbă pe spanioleşte...
Confirm. Am asistat la multe conversaţii care ar putea părea făcătură oricui, dacă nu ar avea o naturaleţe şi o fluiditate aproape deconcertante.
– Gândiţi într-o limbă?
– Nu. În mai multe. De aia şi trec uşor de la una la alta. La Verona mergeam să luăm masa la trei noaptea şi spuneam bancuri, iar eu trebuia să le traduc în mai multe limbi. Ăsta a fost un exerciţiu extraordinar: când ştii să traduci bancuri se cheamă că, într-adevăr, stăpâneşti o limbă străină.
– Cât de bine ştiaţi franceza când aţi ajuns aici?
– Destul de bine, deşi la Liceul Oltea Doamna din Iaşi făceam şase ore de rusă şi una de franceză.
Fotografiile curg mai departe.
– Doamne, iartă-mă, dar ce-oi fi gândit când le-am multiplicat doar pe-astea? E una superbă, cu Ernest Blanc, suntem amândoi întregi, trebuie s-o găsim...
– Şi asta de unde e?
– Puiule, da’ cine mai ştie?
Din volumul Cortez de Marius Constantinescu, în pregătire la Editura Baroque & Arts, colecţia savoir-vivre. Cuvânt înainte: Mihai Stan. Ilustraţia copertei: Ana Wagner
Material iconografic © Viorica Cortez, arhivă personală
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
