Patura dirigenta a romanilor e divizata si reactia ei la politica de maghiarizare este deocamdata fara vlaga. Singurul succes il reprezinta aprobarea de catre Curtea de la Viena, la 16/28 mai 1869, a Statutului Organic al Bisericii Ortodoxe Romane din Transilvania, fapt ce ii asigura acesteia o autonomie care ii ingaduie, intre altele, organizarea invatamantului confesional in limba romana. Un drept pe care Biserica Greco‑Catolica il avea inca din 1850. In acest fel, cele doua biserici devin, in Transilvania, Banat, Crisana si Maramures, „principalele bastioane ale nationalitatii romane", cum le numeste istoricul american Keith Hitchins.
Pretul platit era insa o politica de colaborare cu Curtea de la Viena. Legea Nationalitatilor din 1868 preciza ca regatul nu avea decat o singura natiune, cea maghiara, si o singura limba oficiala – maghiara. Legea electorala din 1874 reducea la 3% din populatie numarul alegatorilor in Transilvania, in timp ce in campia maghiara acest procent, scazut si aici, era totusi de 7-8%. Legea Scolara din 1879 ii obliga pe toti invatatorii sa cunoasca limba maghiara, iar cele ulterioare vor stipula aceeasi obligatie si pentru scolari. Functionarii erau, in proportie de aproape 90%, maghiari. Si daca fondatorii dualismului, Deak Ferenc si Eotvos Jozsef, au fost oameni politici mai moderati, urmasii lor, mai ales Tisza Kalman, prim‑ministru intre 1875 si 1890, si Tisza Istvan, prim‑ministru intre 1903 si 1905 si 1913-1917, sefii Partidului Liberal, care va domina politica maghiara timp de aproape 30 de ani, vor milita cu fervoare pentru asigurarea preponderentei maghiare.
Reactia romanilor transilvaneni nu e suficient de energica. Ei riposteaza strangand legaturile cu oamenii politici din Regat. Au loc vizite reciproce, iar in 1868 I.C. Bratianu tine un excelent discurs in Parlamentul de la Bucuresti impotriva dualismului si a politicii de asuprire nationala pe care maghiarii tocmai o introduceau in Transilvania si in celelalte regiuni locuite de romani. In timpul Razboiului de Independenta din 1877-1878, se constata o foarte larga miscare de solidaritate a romanilor transilvaneni cu fratii lor de peste Carpati. Romanii se simt cu adevarat o natiune. In 1878, sunt alesi mai multi deputati romani in Parlamentul de la Budapesta, dar atitudinii lor ii lipseste unitatea. La inceputul lui 1881, G. Baritiu face o vizita la Bucuresti si, in mai acelasi an, trecand peste deosebirile lor de tactica in lupta politica, conducatorii romanilor din Transilvania, Banat,Crisana si Maramures hotarasc, la Conferinta de la Sibiu, unirea tuturor intr‑un singur partid, pe baza unui program care vizeaza restabilirea autonomiei Transilvaniei.
"Ne trebuie Ardealul!"Pentru castigarea sprijinului opiniei publice interne si internationale, se hotaraste elaborarea unui Memorandum adresat imparatului (din nou acelasi apel la „bunul imparat"). Tiparit in brosura in limbile romana, maghiara, franceza si italiana, Memorandum‑ul este difuzat pretutindeni si intreaga actiune starneste valva, fiind intretinuta cu abilitate si incurajata de Bucuresti. Sentimentul national romanesc pe cei doi versanti ai Carpatilor capata mai multa consistenta. Ardealul devine, coplesitor, piatra unghiulara a intregului romanism. (In anii neutralitatii, un om politic tanar cum era N. Titulescu spunea, intr‑un discurs la Ploiesti, rezumand gandul tuturor: „Romania nu poate fi intreaga fara Ardeal… Ardealul e leaganul care i‑a ocrotit copilaria, e scoala care i‑a faurit neamul, e farmecul care i‑a sustinut viata. Ardealul e scanteia care aprinde energia, e mutilarea care striga razbunare, e fatarnicia care cheama pedeapsa, e sugrumarea care cere libertatea! Ardealul e romanismul in restriste, e intarirea care departeaza vrajmasul, e viata care cheama viata! Ne trebuie Ardealul! Nu putem trai fara el! Vom sti sa‑l luam si mai ales sa‑l meritam! Pentru Ardeal nu‑i viata care sa nu se stinga cu placere; pentru Ardeal nu‑i sfortare care sa nu se ofere de la sine; pentru Ardeal totul se schimba, totul se infrumuseteaza, pana si moartea se schimba: inceteaza de a mai fi hidoasa, devine atragatoare!")
Arhiducele, cu trenul prin Transilvania
In 1905 conducatorii politici ai romanilor renunta la tactica lor „pasivista". Miscarile petitionare, mizand pe sprijinul Curtii de la Viena, nu mai satisfac. O alta generatie de oameni politici, intre care Iuliu Maniu, Alexandru Vaida‑Voevod, Vasile Lucaciu, Vasile Goldis, Teodor Mihali, Stefan Cicio‑Pop, Aurel Vlad s.a. adopta activismul. In alegerile din 1906, romanii obtin 15 locuri in Parlamentul de la Budapesta. Concomitent, se intareste orientarea romanilor transilvaneni spre Romania, ceea ce creeaza intre conducatori un grup al intransigentilor, in frunte cu poetul si viitorul om politic din Romania Mare Octavian Goga, care nu mai
vede viitorul Transilvaniei decat in unirea cu statul roman. Take Ionescu ii relata ministrului francez la Bucuresti, Henri, intalnirea sa din 1895, de la Pesta, cu baronul Banffy, reluata mai tarziu in Memorii. In acea vreme Take Ionescu era ministrul Cultelor si Instructiunii in guvernul Lascar Catargiu. In aceasta calitate, ii cere lui Banffy sa acorde romanilor ardeleni o toleranta asemanatoare aceleia consimtite sasilor din Transilvania. Dar premierul ungur ii raspunde ca ceea ce poate acorda la 200.000 de germani nu poate in nici un caz accepta, din punctul de vedere al regatului maghiar, pentru 3.000.000 de romani, care, in plus, aveau in spate un stat roman independent. Germania, nu-i asa, era mult mai departe. Conducatorii unguri de atunci incepeau sa se teama pentru statul maghiar. Epoca moderna trezise nu numai constiinta nationala a ungurilor, ci pe a tuturor celorlalte natiuni incadrate Ungariei istorice. Si numarul acestora il depasea pe cel al populatiei „majoritare" din Ungaria. Confruntarea era inevitabila.
vede viitorul Transilvaniei decat in unirea cu statul roman. Take Ionescu ii relata ministrului francez la Bucuresti, Henri, intalnirea sa din 1895, de la Pesta, cu baronul Banffy, reluata mai tarziu in Memorii. In acea vreme Take Ionescu era ministrul Cultelor si Instructiunii in guvernul Lascar Catargiu. In aceasta calitate, ii cere lui Banffy sa acorde romanilor ardeleni o toleranta asemanatoare aceleia consimtite sasilor din Transilvania. Dar premierul ungur ii raspunde ca ceea ce poate acorda la 200.000 de germani nu poate in nici un caz accepta, din punctul de vedere al regatului maghiar, pentru 3.000.000 de romani, care, in plus, aveau in spate un stat roman independent. Germania, nu-i asa, era mult mai departe. Conducatorii unguri de atunci incepeau sa se teama pentru statul maghiar. Epoca moderna trezise nu numai constiinta nationala a ungurilor, ci pe a tuturor celorlalte natiuni incadrate Ungariei istorice. Si numarul acestora il depasea pe cel al populatiei „majoritare" din Ungaria. Confruntarea era inevitabila.Pozitia romanilor se intareste si gratie sprijinului pe care incepe sa‑l acorde acestora principele mostenitor al tronului habsburgic, Franz Ferdinand, sustinator al federalizarii imperiului. Vizita lui in iulie 1909 in Romania provoaca o violenta reactie maghiara: oprirea studentilor transilvaneni de a se duce la Congresul International Universitar de la Iasi, interzicerea intrarii cartilor romanesti inaintea si in timpul vizitei, interzicerea participarii transilvanenilor la cursurile de vara de la Valenii de Munte, impuscaturi si pietre ce insotesc trenul arhiducelui prin Transilvania. Printul mostenitor cunoscuse mai multi fruntasi politici romani (era intr‑o stransa legatura cu Al. Vaida‑Voievod) si mai ales citise cartea lui Aurel C. Popovici, Statele Unite ale Austriei Mari,in care acesta propunea si justifica renuntarea la dualism in favoarea federalismului. Aurel C. Popovici (1863-1917), asemenea celor mai multi dintre romanii transilvaneni, nu vedea deocamdata destramarea imperiului, ci restructurarea lui.
Romanii transilvaneni erau marea problema de care toti romanii legau viitorul lor intreg. Caci daca statul roman nu putea decat sa se gandeasca la acea Dacie politica, realizarea ei fiind in functie de imprejurari general-europene, el nu putea, pe de alta parte, sa se dezintereseze de soarta romanilor de dincolo. „Avem noi, romanii din Romania dunareana, cel mai mare interes ca fratii nostri de peste Carpati sa traiasca si sa infloreasca, pentru ca din viata lor se intareste insasi a noastra viata; pentru ca inflorirea lor umple de miresme gradina intregului neam" – scria A.D. Xenopol in septembrie 1911.
„N-am venit sa va ascult prostiile!"Imparatul Carol al Austro-Ungariei trimite pe Tisza, premierul maghiar, in Bosnia si Hertegovina sa vada la fata locului cum stau lucrurile cu slavii de sud. La 14 septembrie 1918, Tisza e la Zagreb. Il intalneste pe Mihailovic, seful aparatului executiv al regatului Croatiei, sarb de origine. El fusese numit de guvernul maghiar al lui Esterhazy, dar acum nu mai juca deloc cartea maghiara, ci pe cea sarba, constient ca victoria nu va fi a Ungariei la sfarsitul razboiului. De la Zagreb, se duce la Zara in Dalmatia si la Mostar in Hertegovina. Aici il astepta un Memorandum redactat de 32 de oameni politici, in frunte cu Vojislav Sola si Danilo Dimovic. Tisza credea ca semnatarii isi exprimau dorinta de a alipi Bosnia-Hertegovina la Ungaria. Dar..., spre furia lui, ei isi exprimau hotararea de a sprijini un stat iugoslav, impreuna cu regatul Serbiei. Seara, Tisza se intalneste cu sase dintre semnatari. Vine la intalnire imbracat in colonel maghiar si cu cravasa in mana, clamand cu violenta: „ Credeti ca suntem morti? Ca fiecare poate sa ne injure?... Am venit pentru a va asculta toate prostiile voastre?" Bosniacii se ridica si pleaca. La receptie nu mai vine nimeni. Ruptura slavilor de sud de monarhie era o realitate. Si ingamfarea liderilor politici maghiari era inca o data cauza.
Proiect de federalizare a imperiului
In octombrie 1918, evenimentele incep sa se succeada cu repeziciune si in Austro-Ungaria. Toate partidele sunt convinse ca Imperiul nu mai putea dura in forma in care inca mai supravietuia. Idei ca federalizarea si libera autodeterminare intra in discutiile politice obisnuite. Toate grupurile politice le accepta ca pe o necesitate. Doar partidul guvernamental din Ungaria le refuza la fel de ostentativ. Social-democratii maghiari sunt ceva mai receptivi, dar in forme atenuate (in apelul publicat la 8 octombrie in Nepszava se cere pace imediata si „incetarea opresiunii minoritatilor nationale").
Pana si radicalii germani se raliaza ideii. La 8 octombrie contele Silva-Tarouca, ministrul Agriculturii in guvernul Hussarek, si despre care se spunea ca va fi noul prim-ministru, ii aduce imparatului un document redactat de Teufel, seful Partidului radicalilor germani. Teufel propune federalizarea imperiului in state nationale constituite de fiecare natiune componenta pe baza liberei autodeterminari. Pentru o perioada, fiecare natiune urma a trimite reprezentanti intr-un fel de „Minister al Popoarelor" (Volkerministerium), pentru girarea afacerile comune. Proiectul de federalizare trebuia anuntat printr-un manifest al suveranului catre „popoarele sale". Carol citeste cu mare interes propunerea. Ii place ideea de manifest catre popoarele sale. Si, la 11 octombrie, il cheama pe juristul Johann Andreas Eichhoff, pe care il insarcineaza ca, pornind de la proiectul Teufel, sa redacteze un manifest.
In aceeasi zi, si social-democratii austrieci discuta federalizarea. Preocuparea lor era acceptarea de catre germanii din Austria a ideii. Daca nu, Otto Bauer propunea sa se proclame unirea (Anschluss) cu Reichul german. Renner se opune considerand ca cea mai mare parte a social-democratilor nu va intelege pentru ce aceasta unire. Nici Viktor Adler nu e de acord, cerandu-i lui Bauer sa nu publice opiniile sale in presa.
Va urma
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
