Are ceva magic naşterea unei autoare într-o limbă care nu este a ei: putem citi acum o selecţie din opera poetei catalane Maria-Mercè Marçal în limba română, graţie traducerii făcute de Jana Balacciu Matei. O nouă autoare, într-un context diferit. Dacă ne uităm la alte titluri ale colecţiei "Biblioteca de Cultură Catalană", în care se inserează volumul consacrat poetei, putem observa că Marçal le citise şi admirase pe Víctor Català, Mercè Rodoreda şi Carme Riera. În poezie, Bartomeu Rosselló-Pòrcel a fost una dintre primele ei referinţe explicite, în timp ce cu Montserrat Abelló stabilise o relaţie ucenic - maestru foarte apropiată şi plină de admiraţie reciprocă.
Cine se apropie pentru prima oară de Maria-Mercè Marçal (1952-1998) va dori câteva informaţii despre ea. Profesoară, poetă, traducătoare, prozatoare, s-a născut la Barcelona, dar întotdeauna şi-a simţit ca origine un sat, Ivars, din Alt Urgell, de unde era originară familia ei, unde şi-a petrecut copilăria şi unde prezenţa mamei a continuat să fie un punct de reper pentru Mercè şi pentru sora ei cu doi ani mai mică, Magda. Mercè s-a stabilit la Barcelona spre a urma studii de filologie clasică, obţinând licenţa în 1974. A devenit imediat profesoară de limba şi literatura catalana într-un liceu. Aşa şi-a câştigat pâinea cât a trăit. A scris de foarte tânără, scrisul era, spunea, modul ei de a gândi; a optat repede pentru catalană ca unică limbă de expresie, într-o perioadă în care formaţia şcolară era aproape exclusiv în spaniolă.
În 1976, un an după moartea dictatorului Franco, când şi-a văzut distinsă cu prestigiosul premiu Carles Riba prima sa culegere, Cau de llunes (Cuib de luni), milita într-un partid catalanist şi participa activ la iniţiative feministe. Condiţia de femeie şi rolul femeii în cultură au devenit axul explorării ei literare. Un drum nou, propriu, pentru care şi-a căutat companie: a altor autoare care scriseseră înaintea ei, fără a uita de tradiţia poetică catalană, pe care o cunoştea profund, a gânditoarelor şi scriitoarelor pe care le citise cu deosebită atenţie, de care putea profita şi pe care le putea reinterpreta pentru propriile ţeluri. De asemenea, pe aceea a prietenelor şi colegelor de muncă sau de militantism sau a scriitoarelor contemporane, cu care să poată construi gânduri şi proiecte.
Ca să poată scrie a trebuit să reflecteze profund asupra genului celui ce scrie şi asupra locului propriu în lumea în care i-a fost dat să-şi ducă viaţa ca femeie catalană şi de clasă joasă, cum spune în Divisa (Deviză), poezia care deschide prima sa carte publicată, menţionată mai sus, Cau de llunes. A izbutit şi să revadă cu ochi critici producţia poetică catalană şi să exploreze vocile din alte limbi. În franceză, poeta Renée Vivien i-a fost o provocare, pe care a acceptat-o până la ultimele consecinţe: i-a făcut un fel de biografie-roman pe multe voci, La Passió de Renée Vivien (Patimile după Renée Vivien, 1994), care este şi o reflecţie complexă asupra scrierii şi vieţii. Poetele engleze Adrienne Rich şi Sylvia Plath, între altele, o stimulează, potrivit propriilor cuvinte, să se încumete pe drumuri poetice nebătătorite. Rusoaicele Anna Ahmatova şi Marina Tsvetaeva, la a căror traducere în catalană a colaborat, îi oferă şi ele modele, precum acela al patimilor, în care va lucra urmând-o pe Anna Ahmatova. Ca Emily Dickinson, va cânta "mai tare trecând pe lângă cimitir", în Desglaç (Dezgheţ,1988), şi va vorbi de "abdicare" în La germana, l'estrangera (Soră, străină, 1985), punându-şi întrebări asupra unei relaţii de dragoste eşuate.
De fapt, Marçal cântă, scrie, doar spre a înţelege, în timp ce o recreează, experienţa trăită, spre a o putea trăi în primul rând la persoana întâi şi apoi să o transmită cititorului. Dacă în Bruixa de dol (Vrăjitoare în doliu, 1979) cântă relaţiile de iubire sau prietenia, identitatea sau modul în care îl/o vede pe celălalt/cealaltă, e pentru a-şi contura propriul loc în lume. Un loc contradictoriu şi incomod, dar încărcat de "adevăr", un adevăr aşa cum îl înţelegeau o Elsa Morante sau o Ingeborg Bachmann, cu ultima fiind pusă în relaţie în unele studii. Mai târziu, în Sal oberta (Sare deschisă, 1982), scrie despre mater nitate, când se află în dificultate de a rosti da-ul tinerei din Nazaret sau de a-l refuza şi optează pentru un da sarcinii şi naşterii fără prezenţa tatălui. Scrie despre dragostea lesbiană în Terra de mai (Ţara lui niciodată,1982), când ea însăşi face o opţiune sexuală care nu-şi aflase formulare literară în mediul poetic în care se situează, cel al literaturii catalane. Când asistă la moartea tatălui său, Antoni Marçal, scrie, în secţiunea "Daddy" din Desglaç, despre moartea tatălui şi despre cel pe care figura Tatălui îl reprezintă într-un context patriarhal. Scrie, în sfârşit, despre boală şi moarte (Raó del cos, Raţiunea trupului, 2000), când trebuie să le înfrunte ea însăşi. Şi scrie, mai ales, în aceeaşi plachetă postumă, despre figura Mamei, în măsura în care înţelege locul în care Mama a fost cultural exilată şi ca o recunoaştere şi un omagiu adus propriei mame, Maria, al cărei nume îl poartă, spune, "încrustat" în al său.
Marçal ştie să folosească cu măiestrie sonetul pornind de la Bruixa de dol şi sextina (Terra de mai), acea strofă care tot revine îi serveşte, potrivit propriilor cuvinte, spre a lupta cu o pasiune, obsedantă în timp, luptându-se cu o schemă care revine continuu şi continuu creşte. Dar sonetul şi sextina coexistă cu formele populare, pe care le folosise de la prima ei culegere. Este timpul asimilării şi revizuirii modelelor învăţate, este timpul artificiului şi al bogăţiei de recursuri retorice variate, al strălucirii şi experimentului formal. Îşi construieşte un edificiu poetic personal în care imaginile dobândesc o semnificaţie proprie: luna şi umbra, sarea şi rana, cuţitul şi iedera, cele patru elemente şi o întreagă serie de specii vegetale şi animale. Într-un al doilea moment, prinde corp imaginea, în întregime a ei, a uliului, care personifică un Dumnezeu scrutător, care planează sinistru asupra femeii şi o urmăreşte pas cu pas.
Cu timpul, expresia cea mai nudă se asociază cu strofe de origine orientală: haiku şi tanka. Câteva dintre ultimele poeme, publicate postum, se încadrează în Patimile lui Cristos, scrutând valoarea durerii feminine, negată sau privită ca secundară celei masculine, reprezentată, cinstită şi adorată în cultura noastră în figura lui Cristos. Ea va cânta în schimb, în Raó del cos, un Cristos feminin sau, mai degrabă, două femei răstignite pe cruce.
Marçal îşi devansează în acest moment, ca şi în altele ale operei ei, timpul, cum se spune că fac poeţii adevăraţi: a revendicat şi afirmat maternitatea fără tată, a purtat stindardul dragostei dintre două femei, a explorat rolul Tatălui şi, în compensaţie, complicitatea Fiicei în societatea patriarhală. În cele din urmă, va ajunge să indice divinitatea feminină înlăturată şi dimensiunea ei divină uzurpată, teme, reflecţii şi practici care, la câţiva ani după moartea ei, au pătruns lent în cultura noastră şi în realitatea noastră cotidiană şi care vor continua să le vorbească cititoarelor şi cititorilor secolului XXI şi ale secolelor ce vor veni.
Cuvânt înainte de Fina Llorca Antolín. Din volumul "Antologie poetică"
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
