Avocatul Constantin Visinescu este un nesecat izvor de amintiri despre viata plina de farmec intelectual a anilor interbelici. Mentor i-a fost Gala Galaction si, prin el, in timpul celui de-al doilea razboi mondial, a cunoscut mari scriitori romani. Ultima parte a confesiunilor sale contine totodata relatarea unei lungi discutii cu Pamfil Seicaru la MA1nchen, acolo unde marele ziarist a si murit, sarac si bolnav. (Marcela Gheorghiu)
De cand ma stiu, am fost un om religios. De aceea, in timpul razboiului, mi-a devenit mentor parintele Gala Galaction. Datorita lui i-am cunoscut pe toti cei care frecventau cenaclul sau literar: Arghezi, N.D. Cocea, Zaharia Stancu... Atunci cand veneam de pe front, in scurtele permisii care ni se dadeau, duminica ma duceam in strada Mihail Cornea, unde parintele Gala locuia impreuna cu fetele lui si cu ginerele, caci una era deja casatorita. Ma intelegeam foarte bine cu ele. Cu Elena Galaction, de pilda, sunt prieten si astazi. Leanta a reusit sa aduca de la Roma, de la sora ei, contesa Chiara, care era pictorita, toate lucrarile acesteia si sa le expuna in casa de pe Mihail Cornea, actuala strada Gala Galaction. Cum era de asteptat, casa aceasta a intrat sub obladuirea Muzeului Literaturii Romane, unde este director un bun prieten al meu, Alexandru Condeescu.
In casa preotului Galaction se tinea, asa cum am spus mai devreme, un cenaclu literar faimos in epoca. Acolo l-am cunoscut si pe Mihail Sebastian. Sigur insa ca, fiind evreu, in timpul razboiului era vazut mai rar. Se ferea de Siguranta statului, in vizorul careia mai mult decat sigur ca se afla. Cu toate acestea, am avut prilejul sa fac cunostinta cu el si deseori sa-l intalnesc la cenaclul lui Gala Galaction. Prin intermediul acestuia din urma, l-am cunoscut si pe Mircea Eliade, bunul lui prieten, dar si pe Petru Manoliu, unul dintre adversarii lor, cu care am fost chiar amic. Toate aceste personalitati se aflau in acea vreme in plina crestere...
In casa parintilor mei, l-am cunoscut apoi pe Pamfil Seicaru, ziaristul care m-a fascinat ca nimeni altul. Tata era reprezentantul tarii in Comisia Europeana a Dunarii, in calitate de jurist specializat in drept maritim. Pamfil Seicaru, os jurnalistic, nascut pentru aceasta profesie si deci permanent in mijlocul evenimentelor politice, se afla si prin preajma parintelui meu. Il admiram enorm pentru felul in care, ca nimeni altul, reusea sa exprime, cel mai concentrat si mai riguros, momentul politic. De altfel, asa se explica poate si faptul ca, placandu-mi atat de mult aceasta profesie, in adolescenta eu insumi am facut un ziar, "Ideea libera", pe care il scriam singur, din cap in coada.
Pamfil Seicaru a parasit tara la 23 august 1944 noaptea, stiind ce-l asteapta. In exil, a scris doua articole, pe care multi le considera apocrife. Eu insa nu cred acest lucru. Le-a publicat la editura sa de la MA1nchen: unul se numeste "Pacea vecinilor" si se refera, desigur, la Stalin, Roosevelt si Churchill - cei trei "buni vecini" ai mutilarii noastre -, iar cel de-al doilea este un pamflet direct si foarte dur care se intituleaza "Am avut dreptate, domnule Churchill" si in care Seicaru proba afirmatia ca Aliatii nu au stiut sa trateze pacea, au inteles doar ca nazismul trebuie maturat cu orice pret - lucru cu care eram toti de acord -, dar, cand o coalitie de natiuni porneste un razboi, prima idee a sa trebuie sa fie politica postbelica, adica realizarea unei noi ordini mondiale care sa fie stabila. Or, Aliatii, spunea Seicaru, au scapat din vedere acest lucru. Sovieticii au fost lasati sa se extinda pana la Cortina de Fier, iar influenta sovietica in Romania trebuia sa fie cea mai mare din toate tarile din jur, adica, 90% sovietica si doar 10% a aliatilor. In realitate insa, influenta aliatilor nu a existat nici macar in acest procent, iar prezenta misiunilor militare ale englezilor, francezilor si americanilor, dupa 12 septembrie 1944, a facut mai mult rau decat bine acestui popor. In perioada aceea, ca tanar avocat, eram consilier juridic la Comisia Aliata de Control. Or, stiu ca, mai ales in ce-i priveste pe englezi si americani, sloganul lor, "Rezistati, rezistati, ca suntem in preajma eliberarii voastre", a fost extrem de nociv. De ce nu au spus adevarul? Existau, de fapt, doua conventii, una de la Ialta si una de la Teheran, prin care eram cedati definitiv influentei sovietice.
Dar sa ma intorc la Pamfil Seicaru. In afara de articolul sau de fond pe care il citeam zilnic si care, de fapt, era textul gratie caruia se vindea ziarul, il mai admiram si pentru ca fusese, ca si Gafencu, erou pe front. Avea Ordinul "Mihai Viteazul", ori, pentru un rezervist, asta era un lucru deosebit de rar. In al doilea rand, ii admiram proza - succinta, directa, orientata in directia drepturilor romanesti. Era un om de temut si asta cred ca o stie astazi multa lume. De pilda, de Pamfil Seicaru se leaga o celebra anecdota. Se vorbea in acei ani ca Palatul Universul a fost construit pe baza de santaj. Intr-o zi, Iorga l-a vizitat pe Seicaru la redactie. A facut aceasta concesie, el, titanul, si s-a deplasat in barlogul lupului. La vremea aceea, Palatul Universul detinea primul lift de sticla din tara. Urcand inspre biroul directorului, Nicolae Iorga i-a spus celui care il insotea: "Iata, domnule, etajul si santajul!", faimoasa replica folosita de Mihail Sebastian in "Ultima ora".
Cum pe Sebastian il cunosteam bine de la cenaclul parintelui Gala, stiam ca la baza piesei se afla mitologia conform careia Palatul Universul a fost inaltat pe santaj. Dar parca nu-mi vine sa cred, fiindca restul vietii lui Pamfil Seicaru, din momentul in care acesta a parasit tara si pana in ziua mortii sale, a demonstrat contrariul. Se mai zvoneste si ca ar fi vizitat clandestin Romania pentru o intrevedere cu Ceausescu. Din nou, nu stiu daca este adevarat. Pot sa relatez insa ceea ce stiu cu certitudine. Cu doi ani inaintea mortii lui Seicaru, mi-am intalnit la MA1nchen un fost client de origine germana pe care il aparasem cu ceva timp in urma si care reusise sa se expatrieze. Acesta m-a intrebat intr-una dintre zile daca imi mai amintesc de Seicaru. "Cum sa nu?", i-am raspuns. "Ai vrea sa-l vizitezi?". "Da".
Seicaru locuia intr-un orasel de trista faima, Dachau, intr-o mica incapere dintr-un hotel de mana a cincea, ingrijit de sora lui, care venise din tara special pentru acest lucru. In camaruta aceea locuiau amandoi. Se misca greu - avusese o fractura de bazin -, ajutandu-se de un cadru de metal. L-am vizitat de doua ori si am petrecut doua seri deosebit de interesante. Pamfil Seicaru mi-a prezis atunci exact ceea ce traversam astazi: deruta, lipsa de personalitati politice internationale, o forta internationala de aparare a pacii foarte slaba, neorientata, dese si numeroase conflicte intre aliati, faptul ca, dupa razboi, omenirea va fi mantuita de colonialism, ceea ce s-a si intamplat. A prognozat renastarea Asiei si a Africii. Dar, cel mai curios - mai ales pentru noi, care traversaseram atatea drame de-a lungul vietii si care consideram ca acest comunism se instalase pe vecie in tara noastra -, a prevazut aparitia unui moment de mare dificultate pentru comunisti, care-i va face sa se lepede de acest cancer. Ei, bine, omul acesta atat de bolnav, la sfarsitul unei vieti care s-a dovedit falimentara - a plecat de la MA1nchen pentru ca acea faimoasa editura a lui, in care a lucrat si Nicolae Baciu si unde si-a publicat toate scrierile despre nenorocirile pe care le suferea tara -, era foarte optimist cand vorbea despre Romania. Nu uit una dintre discutiile in contradictoriu pe care le-am avut cu el: eu sustineam ca Romania sufera inca de la intrarea ei in istorie de blestemul vecinatatii cu Rusia. El insa m-a contrazis: nu-i adevarat, Rusia va disparea de la granitele Romaniei, dar va fi inlocuita de un nationalism agresiv, mult mai puternic, si anume nationalismul ucrainean. M-a condus apoi cum a putut, cu cadrul acela de fier - statea la etajul unu sau doi al acelui asa-zis hotel - si mi-a spus (nu uit cuvintele lui): "Pe cer, stelele stralucesc pentru toti, dar numai unii stiu sa le vada".
Am cunoscut, am aparat in mari procese si am ascultat mari creatori de cultura si de opinie ai acestei tari, intr-o epoca in care elanul creatiei era covarsitor, dar si mai tarziu, in anii cumpliti ai deceniului cinci stalinist. Astazi, ne-a disparut setea de creatie. Stiti, ceea ce ma supara este decadenta omului comun, lehamitea pe care o traverseaza astazi acest popor. O mare civilizatie se construieste cu exemple, dar noua exemplele ne lipsesc si de aceea suntem asa de slabanogi.
CITAT
"Era un om de temut si asta cred ca o stie astazi multa lume. De pilda, de Pamfil Seicaru se leaga o celebra anecdota. Se vorbea in acei ani ca Palatul Universul a fost construit pe baza de santaj. Intr-o zi, Iorga l-a vizitat pe Seicaru la redactie. A facut aceasta concesie, el, titanul, si s-a deplasat in barlogul lupului. La vremea aceea, Palatul Universul detinea primul lift de sticla din tara. Urcand inspre biroul directorului, Nicolae Iorga i-a spus celui care il insotea: <<Iata, domnule, etajul si santajul!>>, faimoasa replica folosita de Mihail Sebastian in <<Ultima ora>>".
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
