Joseph E. Stiglitz, economist laureat al Premiului Nobel în 2001 şi membru al The Royal Society, a fost vicepreşedinte senior şi economist-şef al Băncii Mondiale, precum şi şeful echipei de consilieri pe probleme economice al fostului preşedinte american Bill Clinton. A fost de asemenea unul dintre consultanţii lui Barack Obama în campania din 2008, pe care l-a criticat ulterior pentru planul de salvare a industriei financiare. Din anul 2000 predă economie la Columbia University. Este cunoscut pentru critica pe care o aduce unor instituţii precum FMI sau Banca Mondială şi pentru polemica purtată cu economiştii pieţei libere, pe care îi defineşte drept "fundamentalişti ai pieţei libere". În 2001, alături de George A. Akerlof şi A. Michael Spence, a primit Premiul Nobel pentru cercetările privind asimetria informaţiilor, iar printre temele lui de cercetare se numără şi salariul de eficienţă, care s-a materializat în modelul Shapiro-Stiglitz.
În 2012, Joseph E. Stiglitz a publicat volumul de faţă, Preţul inegalităţii. Cum societatea divizată din ziua de astăzi ne pune în pericol viitorul, aflat în curs de tipărire în versiune românească, la Editura Publica.
"Trei sunt motivele de nemulţumire care au răsunat pe tot cuprinsul lumii - scrie Joseph Stiglitz - : că pieţele nu funcţionează aşa cum se presupunea că ar trebui s-o facă, dat fiind că nu erau, în mod evident, nici eficiente, nici stabile; că sistemul politic nu corectase neajunsurile pieţei; şi că sistemele economic şi politic erau fundamental nedrepte. Chiar dacă această carte îşi concentrează atenţia pe inegalitatea excesivă care marchează Statele Unite şi alte câteva ţări industrializate avansate din prezent, ea va explica şi modul în care se întrepătrund îndeaproape aceste trei teme: inegalitatea este cauza şi consecinţa eşecului înregistrat de sistemul politic şi contribuie la instabilitatea sistemului nostru economic, care, la rândul său, contribuie la creşterea inegalităţii - un cerc vicios în care ne învârtim la nesfârşit."
"N-are nici un rost să ne prefacem. În ciuda îndelungatei credinţe că americanii se bucură de mai mare mobilitate socială decât omologii lor europeni, America nu mai este ţara tuturor posibilităţilor." - Joseph E. Stiglitz
"Cea mai bună carte despre criza financiară." a exclamat John Kay, de la "Financial Times"
"Stiglitz a reuşit să clarifice într-un mod extrem de inteligent toate problemele care au apărut odată cu Marea Criză din 2008." - Jeff Madrick, New York Review of Books
"O ilustrare a modului în care fundamentalismul pieţelor s-a impus în societate." - John Palattela, The Nation
Există momente în istorie când oameni din toată lumea par să se ridice, să spună că nu e bine aşa, să ceară o schimbare. Acesta a fost lucrul care s-a întâmplat în tumultuoşii ani 1848 şi 1968. Fiecare dintre aceşti ani de frământare a marcat începutul unei noi ere. Anul 2011 s-ar putea dovedi încă un asemenea moment.
O revoltă a tinerilor a început în Tunisia, o ţară mică de pe coasta Africii de Nord, s-a extins în Egiptul vecin şi apoi în alte ţări ale Orientului Mijlociu. În unele cazuri, scânteia protestului a părut să fie stinsă, cel puţin temporar. În altele, însă, mici proteste au precipitat o schimbare societală cu caracter de cataclism, detronând nişte dictatori cu o domnie îndelungată ca Hosni Mubarak al Egiptului şi Muammar Ghaddafi al Libiei. Curând, oamenii din Spania şi Grecia, din Marea Britanie şi din Statele Unite, precum şi din alte ţări ale lumii, au avut propriile motive să iasă în stradă.
Pe parcursul anului 2011, am acceptat cu plăcere invitaţii în Egipt, Spania şi Tunisia, unde m-am întâlnit cu protestatarii în parcul Buen Retiro din Madrid, în parcul Zuccotti din New York, şi la Cairo, unde am discutat cu tinerii care se aflaseră în Piaţa Tahrir.
Stând de vorbă cu ei, mi-a fost limpede că, deşi nemulţumirile concrete difereau de la o ţară la alta şi că, în particular, nemulţumirile politice din Orientul Mijlociu se deosebeau mult de cele din Occident, existau multe subiecte comune. Exista opinia comună că, din multe puncte de vedere, sistemul economic şi cel politic eşuaseră în atingerea obiectivelor propuse şi că amândouă erau fundamental nedrepte.
Protestatarii nu greşeau, când spuneau că ceva este greşit. Diferenţa dintre ceea ce presupune că trebuie să facă sistemele noastre economic şi politic - ceea ce ni s-a spus că ar face ele - şi ceea ce fac ele efectiv a devenit prea mare pentru a mai putea fi ignorată. Guverne de pe tot cuprinsul lumii nu mai atacau problemele economice esenţiale, inclusiv cea a şomajului persistent; şi, pe măsură ce valorile universale ale echităţii se vedeau sacrificate de lăcomia câtorva, puţini, în ciuda retoricii care proclama contrariul, sentimentul de nedreptate s-a transformat în sentimentul că oamenii sunt trădaţi.
CAPITOLUL 1
PROBLEMA DE UNU LA SUTĂ DIN AMERICA
Criza financiară din 2007-2008 şi marea recesiune care i-a urmat au aruncat un mare număr de americani în derivă, printre rămăşiţele şi frânturile purtate de curenţii unei forme de capitalism din ce în ce mai disfuncţionale. Jumătate de deceniu mai târziu, unul din şase americani care şi-ar dori o slujbă cu normă întreagă nu poate găsi ce-şi doreşte; circa opt milioane de familii au fost anunţate că trebuie să-şi părăsească locuinţele şi alte câteva milioane se aşteaptă să primească notificare de executare silită nu prea departe în viitor, în timp alte multe milioane şi-au văzut economiile de-o viaţă cum se evaporă. Chiar dacă unii din lăstarii verzi pe care optimiştii se încăpăţânau să-i vadă chiar prevesteau, într-adevăr, o redresare reală, va mai dura încă ani de zile - cel mai devreme în 2018 - până ce economia va fi revenit la ocupare deplină. În 2012, însă, mulţi şi-au pierdut deja speranţa: economiile celor care şi-au pierdut slujbele în 2008 sau 2009 fuseseră cheltuite. Ajutoarele de şomaj se terminaseră. Oameni de vârstă mijlocie, altădată încrezători că vor reveni rapid în forţa de muncă, şi-au dat seama că, practic, erau scoşi forţat la pensie. Oameni tineri, abia ieşiţi de pe băncile facultăţii, cu zeci de mii de dolari datorii în urma taxelor de studii, nu-şi puteau găsi nicicum de lucru. Oameni care se mutaseră la rude sau prieteni odată cu începutul crizei au devenit persoane fără adăpost. Case cumpărate în timpul boomului imobiliar continuau să fie de vânzare sau vândute în pierdere; multe altele stăteau goale. Fundamentele sumbre ale boomului financiar din deceniul precedent fuseseră în sfârşit date la iveală.
Una dintre cele mai întunecate faţete ale economiei de piaţă care a fost adusă la lumină o reprezintă inegalitatea uriaşă şi crescândă care a făcut ca pânza socială americană, precum şi sustenabilitatea economică a ţării, să se destrame pe la margini: bogaţii se îmbogăţeau şi mai mult, în timp ce restul lumii se confrunta cu greutăţi care păreau să nu se potrivească deloc cu visul american. Faptul că există bogaţi şi săraci în America era bine cunoscut; şi, cu toate că inegalitatea nu fusese cauzată exclusiv de criza creditelor substandard şi de căderea economică ulterioară - căci se acumulase pe parcursul ultimelor trei decenii -, criza a înrăutăţit lucrurile, până în punctul în care situaţia nu mai putea fi ignorată. Clasa de mijloc s-a văzut cumplit pusă la încercare, în moduri pe care le vom vedea imediat; suferinţa de la baza piramidei sociale era palpabilă, pe măsură ce golurile din plasa de siguranţă socială a Americii au devenit tot mai evidente şi programele de asistenţă publică, aşa inadecvate cum erau, s-au văzut şi mai mult reduse; dar prin toată această nenorocire, grupul de un procent din vârful piramidei s-a descurcat să nu scape din mâini o bucată imensă din venitul naţional - o cincime -, chiar dacă o parte din investiţiile sale au primit o grea lovitură.
Orişiunde am fi "feliat" distribuţia venitului, era un grad mai mare de inegalitate; până şi în interiorul porţiunii de unu la sută din vârf, grupul de 0,1 la sută al celor mai mari realizatori de venituri obţinea o parte mai mare din bani. În 2007, anul dinainte de criză, gospodăriile din acest grup de 0,1 la sută al Americii aveau un venit de 220 de ori mai mare decât media celor aflate în primele 90 de procente din total. Avuţia era încă şi mai inegal distribuită decât venitul, cei mai înstăriţi unu la sută deţinând peste o treime din avuţia naţiunii. Datele despre inegalitatea venitului alcătuiesc doar un instantaneu asupra economiei, la un singur moment dat din timp. Dar tocmai acesta este motivul pentru care sunt atât de neliniştitoare datele privind inegalitatea avuţiei: fiindcă ea trece dincolo de variaţiile observate în variaţia venitului de la an la an. Mai mult decât atât, avuţia alcătuieşte o imagine mai pertinentă a diferenţelor din perspectiva accesului la resurse.
America a început să se dezbine, într-un ritm din ce în ce mai rapid. În primii ani de după recesiune de la intrarea în noul mileniu (2002-2007), grupul de unu la sută din vârf şi-a adjudecat peste 65 la sută din creşterea venitului naţional total. În timp ce acestor unu-la-sută le mergea fantastic, majorităţii americanilor le mergea practic mai prost.
Dacă bogaţii continuau să se îmbogăţească şi cei de la mijloc şi de jos aveau şi ei parte de o viaţă mai bună, ar fi fost una, mai ales dacă strădaniile celor de la vârf ar fi fost esenţiale pentru succesul celor de mai jos decât ei. Am putea sărbători reuşitele celor din capul piramidei, rămânându-le recunoscători pentru contribuţiile lor. Dar nu aşa s-a întâmplat.
Membrii clasei mijlocii din America au simţit că suferă de multă vreme, şi nu se înşelau. Timp de trei decenii înainte de criză, veniturile lor abia dacă s-au mişcat din loc. Într-adevăr, venitul angajatului bărbat reprezentativ, cu normă întreagă, a stagnat timp de peste o treime de secol.
Criza a înrăutăţit din nenumărate puncte de vedere aceste inegalităţi, dincolo de creşterea şomajului, de pierderea locuinţei, de stagnarea salariilor. Bogaţii au avut mai mult de pierdut în termenii valorilor bursiere, dar acelea şi-au revenit rezonabil de bine şi relativ rapid. De fapt, câştigurile "redresării" de după recesiune s-au acumulat într-o măsură covârşitoare la americanii cei mai bogaţi: grupul de unu la sută din vârful piramidei a obţinut 93 la sută din venitul suplimentar creat în ţară în 2010, comparativ cu 2009. Săracii şi mijlocaşii aveau cea mai mare parte a averii personale investită în propria locuinţă. Când preţurile medii ale caselor au scăzut cu peste o treime, între al doilea trimestru din 2006 şi sfârşitul anului 2011, o proporţie mare a americanilor - cei cu credite ipotecare mari - şi-a văzut averea topindu-se fără urmă. La vârf, directorii de firme au înregistrat succese remarcabile în a-şi păstra salariile uriaşe; după o uşoară scădere în 2008, raportul dintre salariul anual al directorului de corporaţie şi cel al angajatului reprezentativ a revenit, în 2010, la valoarea dinaintea crizei, adică cea de 243 la 1.
Ţări din toată lumea constituie exemple înspăimântătoare pentru ceea ce se întâmplă într-o societate când aceasta ajunge la nivelul de inegalitate spre care ne îndreptăm noi acum. Imaginea e urâtă: ţări unde bogaţii trăiesc în comunităţi împrejmuite, având drept personal de servire hoarde de angajaţi cu venituri mici; sisteme politice instabile unde populiştii promit maselor o viaţă mai bună, doar ca să-i dezamăgească apoi. Mai important decât orice, probabil, se simtă o lipsă de speranţă. În aceste ţări, săracii ştiu că perspectivele lor de a ieşi din sărăcie, şi cu atât mai puţin de a ajunge la vârf, sunt minuscule. Nu acesta este locul spre care ar trebui să năzuim.
În capitolul de faţă, voi descrie raza de acoperire a inegalităţii din Statele Unite şi modul în care ea afectează, pe diverse planuri, vieţile a milioane de oameni. Voi descrie nu doar felul în care devenim o societate mai divizată, ci şi felul în care nu mai suntem acea ţară a tuturor posibilităţilor de altădată. Voi discuta despre şansele infime ca o persoană născută la baza piramidei să se poată ridica până la vârf sau măcar până la mijloc. Gradul de inegalitate şi lipsa posibilităţilor de progres pe care le vedem azi în Statele Unite nu sunt inevitabile, aşa cum nici amplificarea lor recentă nu este purul rezultat al unor forţe de piaţă inexorabile. Ceva mai departe, în capitole ulterioare, voi descrie cauzele acestei inegalităţi, costurile pe care această inegalitate mare şi crescândă le comportă pentru societatea noastră, pentru democraţia noastră şi pentru economia noastră, şi ce se poate face pentru reducerea inegalităţii.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
