Cu prilejul recentului Festival International de Teatru Interferente, actrita Magda Stief a primit titlul de Membru Onorific al Teatrului Maghiar din Cluj, unde a interpretat numeroase roluri pana in 1971, cand a emigrat in Germania impreuna cu sotul ei, regizorul Vlad Mugur. A revenit pe scenele din tara dupa 1990, cu rolurile Batrana din Scaunele de Ionescu (1998), Liubov Andreevna din Livada cu visini de Cehov (2000) sau Doamna Frola din Asa e daca vi se pare de Pirandello (2000). In festival, am revazut-o in Winnie din Ce zile frumoase de Beckett, de la Kleines Theater Kammerspiele Landshut Germania, regia Sven Gunert..
- Ce loc ocupa intre personajele dvs. Winnie din Ce zile frumoase?
- Cand am primit propunerea s-o joc pe Winnie si am citit piesa, am aruncat-o pe jos. Am spus: Eu nu fac asa ceva! Textul e foarte greu pentru ca se repeta aceleasi fraze si adoarme publicul. Trebuie mereu inventat ceva! Am vrut sa refuz rolul, dar Helmuth Sturmer mi-a spus: "Draga, daca nu joci acum rolul asta, cand il mai joci?". Parca as fi auzit vocea lui Vlad, m-am gandit inca o data si am acceptat.
Atunci a inceput munca normala pentru un actor: documentatia, am citit tot ce s-a scris despre Beckett, despre piesa. M-a ajutat foarte mult o intamplare din teatru, la Landshut. Intr-o dimineata, dupa repetitii, l-am intalnit pe fiul femeii de serviciu din teatru, un baiat de sapte ani. Copilul vazuse repetitia si l-am intrebat daca a inteles ceva. Da - mi-a spus. Sa nu dai niciodata inapoi. Replica asta m-a ajutat. Mi-a dat forta interioara care o reprezinta de fapt pe Winnie. Noi, actorii, avem imaginea noastra despre rol si e taina noastra ce gandim, ce vedem. Eu am filmul meu interior si cateodata am si un personaj-model. Acum, acesta e un actor rus pe care l-am vazut intr-un film, iar imaginea lui m-a ajutat sa nu fiu in fiecare rol aceeasi. Sa nu te arati, sa te ascunzi cumva in personaj. Asta e foarte important pentru un actor, dar nu ajunge. Trebuie sa intri in detalii... Se spune ca Diavolul se ascunde in amanunte. Daca lipsesc amanuntele, nu reusesti sa faci un rol nuantat.
- In Festivalul Interferente, am vazut spectacole diferite ca stil si solicitare a actorului. Cum apreciati programul, ce v-a interesat?
- Spectacolele invitate de Tompa Gabor m-au interesat mult, pentru ca astfel am vazut unde ma situez eu ca actrita. Ivanov a fost extraordinar, spaniolii la fel, din pacate nu am vazut Woyzeck, dar ma bucur pentru succesul lui Mihai Maniutiu. Parerea mea este ca un actor trebuie sa fie foarte flexibil. Sa poata face commedia dell'arte ca la David Esrig, dar si joc realist, cum am vazut la spanioli: sa canti, sa te misti bine. Nu exista un stil, exista acolo, pe scena, un suflet pe care il jucam.
- Sa privim in urma, la anii '60, cand erati actrita la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Ce v-au adus acei ani?
- Intalnirea cu Vlad Mugur, care mi-a schimbat total viata si cariera. In 1965, punea la Teatrul Maghiar Trei surori. Actrita distribuita in Irina avea filmari si atunci am primit eu rolul. Acesta mi-a deschis o lume pe care nu o cunosteam inainte. Am invatat foarte mult de la Vlad in ce priveste lucrul in teatru. El a adus o prospetime, o modernitate a jocului, a stilului putin altfel decat invatasem la scoala. Scoala noastra de la Targu-Mures, unde am facut Institutul de Teatru, era foarte buna. L-am avut profesor pe Tompa Miklos, tatal lui Tompa Gabor. Acolo am invatat, in afara de meserie, sa fim modesti - si in viata, si ca actori. Modestia inseamna ca esti interesant doar pe scena, ceea ce m-a ajutat mult si ma ajuta si azi.
- Era in plina epoca a reteatralizarii. Veneati dintr-o scoala declamativa...
- Era cam declamativa, trebuie sa admit. Ne aflam insa intr-un moment de schimbare a esteticii teatrale si am avut norocul sa intalnesc un regizor care nu a mers niciodata pe linia declamatorie.
- Cat de importanta a fost revenirea in tara dupa '90?
- Pentru Vlad Mugur, revenirea a avut o importanta uriasa. Si eu eram foarte emotionata. Aveam 28 de ani cand am plecat in strainatate, insa el avea mai multe amintiri decat mine, legate de familie, de teatru, de Teatrul National din Cluj, unde fusese director. La plecarea in Germania, Vlad m-a avertizat ca poate nu voi mai fi niciodata actrita. Asa am plecat, acceptand acest risc. El - cu un premiu pentru cel mai bun spectacol, eu cu Premiul pentru cea mai buna actrita in rolurile Irina din Trei surori si Helena din Visul unei nopi de vara. Am plecat in plina glorie. El fusese insa la acea sedinta de partid si si-a dat seama ca nu mai putea sa lucreze aici, ca nu mai avea viitor.
- Ce i-a adus intoarcerea in Romania? A recuperat ceva?
- A recuperat mult. Am reusit sa facem cateva spectacole exceptionale, la Cluj (Scaunele, Livada de visini), la Craiova (Asa e daca vi se pare), care i-au adus satisfactii prin premiile primite. Faptul ca a fost iubit, ca i s-au recunoscut meritele, i-a produs multa placere si bucurie. Sigur ca si pentru mine au fost foarte importante pretuirea si aprecierea cu care a fost intampinat. A fost o perioada frumoasa si fericita. Vlad mi-a deschis drumul sa raman angajata la Teatrul Maghiar, puteam preda la Institutul de Teatru, poate jucam si la National. Era un viitor foarte frumos, pregatit de Vlad. Dar pentru ca el era bolnav si familia mea traieste la Munchen, am incercat si o alta cale, la Athanor Akademie, scoala de teatru din Burghausen unde m-a angajat domnul David Esrig. Atunci a cazut alternativa continuarii unei cariere in Romania. Dar la Teatrul National din Cluj parca vin acasa, la Teatrul Maghiar, la fel. Din pacate, foarte multi dintre colegii de generatie au murit - cred ca nu mai e nimeni din generatia mea. Cu colegii tineri de la Teatrul Maghiar - Bogdan Zsolt, Biro Jozsef, Hathazy Andras, sau la Teatrul National cu actorii din Hamlet - Elena Ivanca e o actrita extraordinara - ma simt acasa, ca intr-o familie.
- Ati regretat vreodata, din '71 incoace, ca ati plecat?
- Nu am regretat pentru ca m-am simtit si acolo acasa. In teatru ma simt acasa, indiferent unde as fi. Daca actorii si regizorul sunt buni, pentru un actor cred ca e egal unde joaca si unde este acasa. Peste tot este acasa.
- Aveti proiecte in viitorul apropiat in Germania, in Romania?
- In 2008, probabil voi face o pauza la Akademie si vreau sa joc. M-am apucat sa citesc niste piese, sa vad ce-mi place. Vreau sa fac niste roluri care imi plac mie, nu sa vina nu stiu cine sa imi spuna ce sa joc. De aceea caut. Am si gasit. Voi juca in primavara asta la Landshut, Gin Rummy. Colegul meu Ovidiu Schumacher mi-a sugerat piesa. S-a jucat si la Bucuresti, in regia lui Liviu Ciulei. Mai este apoi o piesa in doua personaje care s-a jucat mult in fosta RDG, By Pass, cu o bunica nebuna si nepotul ei. Apoi m-am gandit sa joc Marquez, Un veac de singuratate. S-a facut o dramatizare in germana, dar prefer varianta maghiara a lui Vajda Gyorgy. Nu m-am incumetat la Shakespeare, la nebunele din Richard. Recitesc Nebuna din Chaillot... Si mai caut. In Romania, David Zinder vrea sa lucreze cu mine, Tompa Gabor ma asteapta, iar acum am devenit membru onorific al Teatrului Maghiar de Stat din Cluj. Am deja fotografia pe perete, asa ca sunt de-a casei.
Interviu realizat de Oana Cristea Grigorescu
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
