Procurorului Sandu Ciocan aproape că-i uitase lumea numele, toţi îi spuneau Micuţul. În contrast cu numele, era un bărbat înalt şi lat în umeri, cât un urs, cu ochi mici şi urechi mari clăpăuge, fruntea brăzdată de şanţuri şi părul rar lins pe spate. Numai muşchi. Imposibil să nu-l recunoşti într-o mulţime. Iarnă şi vară nu umbla decât într-un costum cenuşiu strâns pe el, plesnea la încheieturi, cu pantalonii veşnic boţiţi şi mânecile hainei mai scurte, de ziceai că-i primită de pomană. Mulţi se întrebau cum se făcea ca un procuror cu câştigurile lui să nu aibă decât un costum, dar dulapul îi ascundea vreo zece identice, era imposibil să nu te prinzi după o vreme, toate boţite şi roase la manşete. Toate cămăşile lui erau albe, le purta cu nasturele gulerului descheiat şi cravată vişinie, neglijent înnodată. Un munte de om şi nimeni nu ştia de ce i se spunea Micuţul, apelativul îl însoţise oriunde lucrase, până şi el se obişnuise.
Venise de câteva luni în Bucureşti, detaşat din Dobrogea, însoţit de faima de a fi stat prea aproape de o mână de personaje corupte pe care nimeni nu le clintea din scaunele lor, deşi toţi vedeau cum fac avere doar combinând fire şi relaţii. Nu-i deranjase nici măcar cu vreo întrebare. Se scrisese despre el că cercetase în libertate un om de afaceri care călcase un copil pe trecere de pietoni cu jeepul la volanul căruia se urcase beat criţă. După care omul scăpase basma curată. Un oraş întreg se revoltase. La scurt timp s-a dovedit că şi autorul articolului avea un parapon pe procuror pentru că-i arestase o rudă şi nu mai ştiai unde-i capătul de adevăr. Mai umbla vorba că ascultă orbeşte sfaturile unui lider politic local care-i înlesnise plecarea la Bucureşti să aibă o mână capabilă să-l spele în forurile mai înalte. Dar asta s-ar fi putut spune despre mulţi şi nu era cine ştie ce scofală, oricum veneau alegerile şi liderul îşi putea pierde influenţa pe cale naturală. Se mai spunea că-i place să-i trimită după gratii pe cei prinşi chiar şi pe o simplă supoziţie şi judecătorii nu mai pridideau să-i respingă cererile de arestare.
Peste toate, mai făcea şi pe şeful, se investise singur şi nu-i scoteai din cap că nu le poate da ordine colegilor când i se năzare. Îi scotea din sărite pe mulţi pentru că, orice părere ar fi avut, de partea unuia sau altuia, versiunea lui trebuia să fie sută la sută cea bună.
Victor Stamate era prea hârşit să creadă toate vorbele de clacă.
Dar nu-i plăcuse procurorul pentru că, una, două îi îndemna pe poliţişti să-i reţină pe oameni. Dacă n-ai probe, e aiurea să-i reţii, oricum îi eliberează judecătorii. Micuţul se încăpăţâna s-o facă şi în arestul poliţiei era mai mereu înghesuială.
La scurtă vreme după ce fusese detaşat băgase după gratii un ţigan frumos ca o cadră, întorceau capul după el femei şi bărbaţi, de-abia îi dăduseră tuleiele, cânta la vioară într-un restaurant şi furase un portofel, sau aşa credea patronul, pentru că era singurul mai oacheş prin preajmă.
- Nu mă-nchide dom’poliţist, mă jur că n-am făcut-o! Mă regulează ăia acolo şi n-am să fiu în stare să mai cânt!
- Nu ţi se-ntâmplă nimic, o să-ţi dea drumul judecătorul dacă-l convingi că eşti curat.
Dar n-a mai apucat. Nimeni nu ştia de unde făcuse rost de-o curea, poate nu i-o luaseră, în graba să-l închidă, poate nu-l controlaseră bine şi avea o dublură, l-au găsit după câteva ore atârnat cu limba scoasă şi după o zi sau două au dat şi de portofel, patronul se jura mai departe că hoţul nu putea fi decât ţiganul, mereu ăştia fură şi mint.
Victor Stamate era convins că închisoarea nu-nseamnă nimic, nu face decât să te îndârjească şi mai tare, îi trimiţi acolo doar când ai dovezi de necontestat. Istoria cu ţiganul l-a convins o dată mai mult.
Nici nu-l văzu bine pe Victor Stamate şi Micuţul îi aruncă întrebarea tipică:
- Ai reţinut pe cineva?
- Nici nu ştim dacă e crimă, răspunse poliţistul.
- Cum să nu fie? Miroase de la o poştă. Mi-au spus că au găsit o sticlă care puţea al dracului.
- Nu al dracului, de-abia o urmă. Şi mai trebuie să ne confirme laboratorul.
- Pentru mine e suficient! Cineva a avut grijă să-i ia maul. Trebuie să aflăm cine.
- Aici sunt de acord.
- Băbătia din bucătărie ce caută aici? A avut vreun rol?
- Ea l-a găsit. Face curăţenie. N-are treabă.
- Ai discutat cu ea?
- Destul cât să-nţeleg că n-are niciun amestec.
- Vreau să-i pun şi eu nişte întrebări.
- O sperii degeaba.
- Ce te freacă pe tine grija? Mulţi despre care puteai spune că-i sperii degeaba erau departe de-a se afla în treabă. Vreau să ne dea numele tuturor care au fost pe aici. Pe toţi pe care-i ştie. Vreau o listă cât mai lungă. Omul ăsta a avut duşmani, dar a avut şi mulţi prieteni sus puşi. Foarte sus. Or să facă presiuni cumplite. M-au şi întrebat dac-am priponit pe cineva şi nici măcar n-a aflat presa! Să vezi după aia tămbălău!
- Sper că n-ai de gând să mă scoţi din circulaţie...
- Depinde cu ce ieşi.
- Caut un ziarist, Florin Vifor, care-şi făcea veacul pe-aici.
- Cum ai descoperit asta?
- Nicole menajera îl ştie.
- Îl vreau aici pe Florin ăsta înainte să se-ntunece. Şi ce mai ştie Nicole?
- Mai nimic.
- Poate ar fi bine s-o strângem puţin?
- Nu te ţine de mârşăvii. E o femeie în vârstă.
- Sunt sigur c-ai văzut cu duiumul din astea care meritau să zacă la pârnaie.
- Pot să ţin ancheta cum ştiu eu?
- Nu te-mpiedică nimeni. Pe mine nu mă interesează decât să-i reţin!
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
