Dincolo de aspectul confesiv, întreţinut de o instanţă enunţiativă puternică, în stare să controleze fluxul narativ, sub aspect tematic, romanele selectate prezintă multe asemănări, toate adunate sub zodia dictonului revoluţionar épatons les bourgeois: preocuparea pentru sexualitate (deseori, a-tipică, de la homosexualitatea făţişă sau latentă, prezentă ca subiect, de pildă, şi în scrierile unor interbelici aşa-zis minori, până la pornografia juvenilă, zoofilia sau turismul sexual), pentru stări psihice extreme (autoinduse prin alcool, droguri sau violenţă extremă), preferinţa pentru personaje teribiliste, revoltate şi autodistructive sau, din contra, blazate, autosuficiente, folosirea limbajului „de stradă” pentru un plus de autenticitate (de găsit şi în textele hip-hop ale epocii), lipsa unui fir epic coerent şi susţinut şi a unei poveşti reale, puternice, obsesia perifericului (fascinaţia pentru viaţa marginală, de gaşcă, de cenaclu (înţeles nu ca autoritate, ci ca „topos” boem), cu reguli şi ritualuri atent întreţinute departe de lumea cea mare), scanarea prezentului la nivelul istoriei personale, critica socială făcută în doi peri, la mişto etc. Preferinţa pentru scrisul la persoana I, marca cea mai comună a autenticităţii, precum şi identitatea nominală dintre narator şi autorul de pe copertă (la vedere sau, uneori, doar ghicită) sunt mai curând gesturi autolegitimatoare sau soluţii la îndemână pentru nişte scriitori „angajaţi” (în real, nu în social) decât consecinţe ale mânuirii profesioniste a unui repertoriu de tehnici literare. Cucerită şi contaminată de limbajul de zi cu zi, literatura scrisă de membrii promoţiei milenariste legitimează existenţial, şi abia apoi estetic, îşi propune o miză identitară (definirea şi raportarea la alteritate a personajelor), şi abia în al doilea rând una literară, estetică. Autenticitatea este căutată cu orice preţ în aceste cărţi (şi, consecutiv, subminată programatic prin îngroşarea „efectelor de real” – graţie „instrumentarului” specific literaturii de consum – până când acestea devin complet... neverosimile), iar adresabilitatea este generală, cu şanse mari de impunere în conştiinţa cititorului neprofesionist, parametrii stilistici dominanţi fiind deriziunea, (auto)ironia, sarcasmul sau umorul.
Faţă de optzecişti, care făceau uz de livresc, ironie, cofraje estetizante, intertextualitate sau faţă de nouăzecişti, care şi ei rămân bine ancoraţi în perimetrul estetic (deşi literatura lor respiră în permanenţă aerul unei revolte împotriva comunismului fiind construită cumva antifrastic faţă de acesta), milenariştii, deşi diferiţi şi profund individualişti, îşi dezvoltă un profil inconfundabil, reductibil la câteva însuşiri-tip: lipsa de complexe, ludicul exacerbat, limbajul licenţios şi argotic, neglijenţa căutată, abolirea oricăror convenţii, completa dezideologizare, refuzul sistemului, fronda ostentativă dusă până în pânzele albe ale unui „anarhism” literar.
Receptarea prozei acestei generaţii n-a fost una indiferentă, măcar pentru faptul că ea a generat câteva dezbateri aprinse pe scena literară autohtonă (care s-au petrecut, în general, în presa culturală, dar au ajuns şi la publicul larg, prin intermediul unor emisiuni de televiziune sau a unor site-uri dedicate literaturii tinerilor), fie despre limbajul tinerilor douămiişti, considerat pornografic sau subcultural, fie despre tematica minoră şi mizerabilistă şi lipsa de substanţă a cărţilor lor. Nicolae Manolescu califică producţia literară a acestui interval drept o „literatură egoistă şi egocentristă, senzuală, superficială, interpretând libertatea cuvântului ca pe o libertate a expresiei, de unde spectrul frecvent pornografic”. Aceleaşi reproşuri aduce şi Dan C. Mihăilescu acestei proze „dezumanizate”, reductibilă, în mare parte, la o „revoltă de limbaj” şi, tematic, la „deprimism, mizerabilism, pansexualism şi egocentrare patologică”. Consecinţele acestui interes sporit (mereu fluctuând între contestarea vehementă şi entuziasmul excesiv) faţă de „generaţia aşteptată” (ca să preluăm sintagma proiectului lansat de Cotidianul) n-au întârziat să apară: au fost create colocvii ale tinerilor scriitori, revistele literare s-au deschis faţă de noua generaţie (au apărut chiar noi publicaţii, cum e cazul revistei Noua literatură, al cărei titlu transparent îi defineşte clar orientarea), editorii români au început să ia în calcul şi publicarea unor autori români tineri, nu doar a celor consacraţi de canon, „noile” romane au început să fie traduse etc. În mod surprinzător, mitologia generaţiei salvatoare, purificată de experienţa deformatoare a comunismului şi înzestrată cu efervescenţa şi nonconformismul interbelicilor, a avut cel mai modest impact tocmai asupra criticilor noului val. Cu excepţia Luminiţei Marcu şi a lui Costi Rogozanu, angajaţi cu entuziasm într-un proiect editorial de sprijinire a literaturii douămiiste, criticii noii generaţii au fost mai curând rezervaţi sau chiar mefienţi în privinţa reuşitelor în proză ale anilor 2000. Paul Cernat, de pildă, vede în literatura acestei perioade „o fază de pubertate, o etapă acneică a literaturii şi a artei”, de pus în legătură cu realităţile sociale din România, unde experienţa capitalismului e greu aselenizată. Retardul social şi mai ales cel economic au imprimat prozei o fascinaţie pentru indicii consumismului, chiar şi prelucraţi în chip postmodern, cu ironia şi detaşarea de rigoare. În acest context, proza cu intarsii autobiografice nu este decât o altă formă de a se detaşa de un trecut care nu-i (mai) reprezintă. Ei practică, asumat şi conştient, o literatură ca formă de explorare a experienţei personale imediate, a momentului (nu recuperează nici măcar trecutul recent, aşa cum fac nouăzeciştii), sunt narcisişti şi individualişti, dar îşi studiază la fel de meticulos şi „întâlnirea de gradul III” cu lumea. Gestul de respingere a trecutului, sub toate formele sale (cultura înaltă, regimul comunist, conformismele de orice fel ş.a.), se întâlneşte cu ambiţia de a pune bazele unei noi civilizaţii literare post-apocaliptice. Literatura, aşa cum era ea înţeleasă până acum, a intrat – prin accesul rapid la informaţie şi seducţia telerealităţii – într-un con de umbră, aşa încât alternativa punerii pe tapet a eului propriu (unde „eul profund” e anulat de „eul superficial”) devine o opţiune extrem de vandabilă. Detabuizarea, înnoirea violentă a limbajului, noncoformismul temelor sunt doar mize de suprafaţă. Adevărata miză este deschiderea spre publicul larg, deja înghiţit de mirajul societăţii de consum. Adevăratul mesaj al generaţiei – nu faţă de critica literară, care, ca orice instituţie, îi lasă indiferenţi pe „noii” prozatori, ci faţă de cititorii lor – este că literatura poate fi la fel de cool ca orice formă de distracţie produsă de societatea actuală. Că literatura e „adevărată” şi vorbeşte transparent despre realitatea lor, că distanţa dintre autor şi cititor aproape că nu mai există. Ea dispare cu totul în cazul textelor apărute întâi on-line şi abia apoi în volum, beneficiind astfel de o receptare imediată, reală, de reacţiile şi comentariile cititorilor.
Parte din oprobriul la care a fost supusă promoţia milenaristă, judecată reducţionist doar ca autoare a unor infame autoficţiuni pansexualiste şi mizerabiliste (cum a şi fost, însă doar într-un prim val, cel mai zgomotos şi mai expus mediatic), vine şi dintr-o prejudecată vulgară, destul de răspândită, chiar şi în mediile critice „white-collared”: faptul că scrisul la persoana I, altfel spus, povestirea unor experienţe de viaţă folosind convenţia autobiografică, veche de sute de ani (dacă-l luăm ca reper fondator pe Jean-Jacques Rousseau), e cea mai facilă formă de literatură, vinovată de incultură, lipsă de imaginaţie sau viziune ori, din contra, incapacitate de obiectivare. În cazul acestor autori, scrisul asumat autobiografic reprezintă o opţiune conştientă, nemotivată de varii „handicapuri” literare, ci justificată, pe de o parte, de nevoia lor irepresibilă de a se oglindi, de a se exprima nemediat, frust, autentic, şi, pe de altă parte, de nevoia cititorului de a se „reflecta” într-un alt discurs decât cel comercial, de mainstream, profesat agresiv şi explicit de către media. În fond, angajarea – element esenţial nu numai în „doctrina” fracturistă, ci în poetica generală, inegal articulată, a noii generaţii – înseamnă, printre altele, şi încrederea în forţa de reacţie a literaturii faţă de uniformizarea socială şi mediatică, faţă de establishment.
Trebuie spus de la bun început că practica autoficţiunii este specifică modernităţii târzii sau chiar postmodernităţii, aşa încât ipotezele vehiculate de unii teoreticieni literari care plasează naşterea autoficţiunii la începuturile literaturii (în epoca lui Lucian din Samosata, cum propune Vincent Colonna) sunt neconvingătoare. Acest tip de autobiografie contemporană nu-şi propune obţinerea frumosului sau a adevărului, cât provocarea unui public dornic de sinceritate prin mărci retorice care-şi afirmă în permanenţă natura postişă (retorica dibace a confesiunii funcţionează într-o lume care ştie, în fond, că nicio poveste nu este adevărată). Miza estetică este înlocuită cu o miză existenţială, dar una trecută printr-o „cură” consumeristă, panaceul perfect pentru individul occidental aşa cum arată el de cel puţin un deceniu încoace – instabil, dezrădăcinat, aproape autist. Opţiunea tinerilor scriitori români pentru un gen „slab” conţine în acelaşi timp un gest de delimitare de paradigma textuală anterioară, dar şi unul de sincronizare cu trend-ul occidental. Diferenţa faţă de orice alt roman cu miză autobiografică este faptul că, în autoficţiuni, aşa cum apar ele în Franţa, dar şi la noi, naratorul-protagonist îşi exhibă statutul literar de origine a cuvintelor rostite. Sursa enunţării este, aşadar, la vedere. Eul autoficţionar nu povesteşte, pur şi simplu, o istorie la care a asistat sau a participat (nu-şi vede, retrospectiv, copilăria cu ochii vârstei mature, de exemplu), ci se povesteşte pe sine, este eroul faptelor narate, dar şi enunţătorul cuvintelor prin care narează aceste fapte (eul-erou = eul-povestitor; în termeni de pragmatică, naratorul este originea enunţării). Eul care vorbeşte este identic cu eul despre care se vorbeşte, nu există ruptură, distanţă, filtru. Autoficţiunea pune pe tavă eul. cu ambiţia că transmite „live” trăirile, faptele şi o face – cu un termen foarte vehiculat în media de astăzi – „în timp real”. Este şi motivul pentru care scriitura specifică acestui gen este urgentă, nervoasă, lipsită cel mai adesea de podoabe stilistice, o scriitură tranzitivă, aproape albă, laconică, intempestivă. Frazele sunt, de cele mai multe ori, adresative – fie că este vorba de un destinatar precis, fie de cititorul-complice, sedus de retorica alunecos-confesivă şi transformat în „martor” activ. Trebuie, de asemenea, remarcată dimensiunea metatextuală foarte puternică a acestui gen: există un „subsol” metatextual în toate aceste romane analizate în continuare, care ne pune permanent în gardă că avem de-a face nu cu un text inocent (un roman cu cheie, un roman cu miez istoric real, un roman autobiografic în sensul faimos din interbelic, o ficţiune despre copilărie ş.a.), ci cu o punere în scenă asumată şi adaptată nevoilor şi sensibilităţii contemporane.
Din volumul cu acelaşi titlu, în pregătire la Editura Cartea românească
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
