AVANPREMIERA / Iubire

Toni Morrison este prima femeie de culoare care a castigat Premiul Nobel pentru Literatura (1993). Operele sale, dintre care amintim The Bluest Eye (1970), Song of Solomon (1977), Beloved (1987), Jazz (1992), au revolutionat literatura afro-americana, reusind sa problematizeze situatia negrilor in societate si, in acelasi timp, sa le restituie pe plan narativ folclorul, memoria vie, densa si complexa.

Majoritatea romanelor lui Morrison abordeaza problematica femininului si au in centru eroine-martir, lucru pentru care a primit eticheta de „scriitoare feminista", pe care nu si-a revendicat-o insa niciodata.

„Iubire" continua demersul de explorare a istoriei si culturii afro-americane, de data aceasta printr-o complicata poveste familiala, de iubire si ura..."iubirea in multiplele ei fatete: seducatoare, romantica, obsesiva, maritala, inocenta, devotata, intima – expusa intr-o concatenare de structuri. Dar si iubirea neimpartasita, nedorita, tradata, interzisa, plina de gelozie."

 

 

 

Colonia parc-ar fi pe alta planeta fata de strada Monarhului numarul unu. Pe-alocuri prea inghesuita, prin alte parti prea labartata, s-a tot intins pe versantul unui munte si pe valea de la poalele lui, inca de la primul razboi mondial. Nimeni nu-i spune pe nume – nici macar la posta sau la Evidenta Populatiei. Politia Statala, in schimb, o stie ca pe calul breaz si cativa insi care au lucrat la vechiul Birou de Intrajutorare au auzit de ea, dar angajatii mai noi de la Biroul Districtual de Asistenta Sociala nici macar atat. Din cand in cand, profesorii de la Districtul 10 au mai avut parte de elevi proveniti de acolo, dar ei nu folosesc termenul „colonie". „De la tara" – asa li se spune acestor copii ciudati, de care nu se prinde invatatura. Cu toate ca dintotdeauna si i-au ridicat in cap pe elevii normali, din familiile onorabile, de agricultori, consilierii de specialitate n-aveau ce face – trebuia sa le gaseasca o denumire socialmente acceptabila acestor copii, ca sa nu-i nemultumeasca pe parintii lor, in cazul ca le-ar fi ajuns la ureche. Termenul s-a dovedit satisfacator, chiar daca nici un parinte de-al copiilor din Colonie nu si-a facut aparitia vreodata, ca sa pretinda, sa accepte, sa observe, sa se consulte ori sa se planga. Instiintarile sau situatiile scolare apucate cu degete care nu stiau ce-i sapunul de copiii lor fie nu se mai intorceau, fie ramaneau fara nici un raspuns. Cei „de la tara" veneau la cursuri timp de cateva luni, imparteau manualele intre ei, imprumutau foi de hartie si creioane, dar taceau malc intr-adins, ca si cum s-ar fi aflat acolo ca sa verifice, nu sa capete invatatura; ca sa evalueze, nu sa ofere informatiile. Erau foarte tacuti in clasa si-si vedeau de-ale lor, in parte fiindca asa voiau ei si in parte fiindca restul colegilor aveau grija sa-i evite. Cei „de la tara" erau cunoscuti ca batausi, fiindca le sarea tandara – oricand, oricum si din nimic. Toata lumea stia ca, pe la sfarsitul anilor 1950, un diriginte reusise sa afle unde locuia un elev „de la tara", pe nume Otis Rick – pe care apoi il si vizitase. Otis ii scosese ochiul unui alt copil pe terenul de sport si nici nu pricepuse, darmite sa respecte decizia de exmatriculare, pe care si-o varase in buzunarul de la piept al camasii. Venise in continuare la cursuri, in fiecare zi, cu sangele victimei din ce in ce mai uscat pe manecile lui. Nu se stiu prea multe despre acea vizita oficiala, facuta cu scopul de a cere ca Otis Rick sa dispara pentru totdeauna – afara de un singur detaliu incitant. Cand a parasit proprietatea familiei Rick, dirigintele cu pricina a fost nevoit sa parcurga toata valea, cat era de lunga, pe jos, fiindca n-a mai avut nici timpul necesar, nici ocazia sa se urce in masina cu care se dusese pana acolo. Era un DeSoto, pe care i l-a adus Politia Statala inapoi in oras, tractat, pentru ca stapanul lui n-a mai vrut nici in ruptul capului sa se duca sa si-l recupereze.

Oamenii foarte batrani, care erau tineri in perioada Marii Depresiuni si care inca ii mai spun „Colonie" acelei parti a comitatului, ar sti sa vorbeasca despre istoria locuitorilor zonei, daca i-ar intreba cineva. Dar, cum parerile lor nu prea intereseaza pe nimeni, pentru cei din Colonie lucrurile stau exact asa cum isi doresc ei insisi: sunt marginalizati si facuti in toate felurile, dar sunt si tolerati, lasati in legea lor si temuti. Asa cum s-a intamplat in 1912, cand fabrica de iuta a fost parasita si cei care au avut unde sa plece au plecat, iar cei care n-au avut (negrii, pentru ca n-aveau nici o nadejde, iar albii, pentru ca n-aveau nici o sansa) au lalait-o in continuare pe-acolo, s-au casatorit intre ei – vorba vine – si si-au batut capetele impreuna cum sa faca sa supravietuiasca de la o zi la alta. Daca nu si-au construit propriile case din ce mai aruncau altii, au imbunatatit cum au putut baracile muncitorilor, lasate in urma de firma producatoare de iuta: un sopron colo, o camera dincolo – asa s-au inmultit colibele de cate doua odai si o soba intre ele, care se raspandisera ca o spuzeala pe munte-n sus si pe vale-n jos. Apa si-o luau din parau si de la ploaie; beau lapte de la vaca sau bere fermentata-n casa; mancau vanat, oua si plante crescute chiar de ei si, daca-si gaseau vreo slujba la muncile campului sau prin bucatarii, isi cheltuiau banii agonisiti pe zahar, sare, untdelemn de gatit, sucuri gazoase, floricele de porumb, faina, fasole boabe si orez. Daca nu agoniseau nimic, furau.

Cu toata denumirea ei care sugera liniste si pace, Colonia fremata de sentimentul loialitatii si de licentiozitate si singurul delict pe care-l puteai face acolo era s-o parasesti. La o asemenea tradare s-a dedat o fata cu degetele de la picioare unite-ntre ele, pe nume Juniora. Mama ei, Vivian, avusese de gand sa-i dea un nume de-ndata. Numai ca trecusera trei zile dupa nasterea dificila, pana cand fusese in stare sa ramana treaza suficient de mult, cat sa ia o decizie – si, intre timp, tatal isi declarase deja copila nou-nascuta sub numele Juniora, gandindu-se ori la el insusi, Ethan Payne Junior, care era cel mai mic dintre fratii sai, ori la ce-si dorise, fiindca Vivian, cu toate c-avea deja patru baieti, nici unul dintre ei nu era si al lui, al lui Ethan. Pana la urma, Vivian i-a ales, totusi, un nume fetitei si poate ca i-a si spus pe numele respectiv o data sau de doua ori, dupa ce Ethan s-a mutat inapoi la taica-sau. Dar tot Juniora i-a ramas numele. Nimic altceva nu i-a mai trebuit fetei pana a intrat la Districtul 10 si a fost intrebata de numele de familie. „Juniora Vivian", a murmurat ea si, cand a vazut-o pe profesoara zambindu-si in pumn, s-a scarpinat la cot si si-a dat seama c-ar fi putut foarte bine sa spuna: June.

Fetele din Colonie nu erau incurajate sa mearga la scoala, dar toti unchii, verii si fratii vitregi ai Juniorei trecusera pe la Districtul 10 – unii mai mult, altii mai putin. Spre deosebire de toate aceste rude-barbati, ea n-a tras chiulul decat foarte rar. Acasa, unde ori n-avea nimeni grija de ea, ori avea cine se nimerea, Juniora se simtea ca unul dintre multii caini din Colonie – sa fi fost vreo cincizeci –, care cand se-nvarteau mai mult pe loc, de scurte ce-aveau lanturile, cand haladuiau nestingheriti. De la o lupta la alta sau de la o masa la alta, dormeau legati de copaci sau facuti covrig in pragul usilor. Lasati in legea lor, se praseau la intamplare – ogari cu ciobanesti, collie cu labradori. Cand a venit pe lume Juniora, in 1975, ajunsesera deja o rasa ciudata, originala, surprinzator de aratoasa, pe care oamenii bine informati o recunosteau de indata ca fiind „cainii din Colonie" – priceputi cand venea vorba sa-i tina pe straini la distanta, dar care dadeau ce-aveau mai bun abia cand erau luati la vanatoare.

In toti anii cat i-a dus dorul tatalui plecat, Juniora se milogise neobosita sa mearga in vizita la el.

— Nu vrei sa mai taci?! – atat ii spunea maica-sa, Vivian, pana cand, intr-o buna zi, i-a raspuns: E-n armata. Eu asa stiu.

— Cand se-ntoarce?

— Zau, iubito, ca nu era nimic de capu’ lui. Nimic-nimic. Hai, du-te si te joaca.

Ea se ducea, dar tot isi dorea sa-l vada pe barbatul inalt si bine facut care-i pusese numele-asta gandindu-se la el insusi, ca sa se vada clar ce si cum simtea el pentru ea. Tot ce-avea de facut era s-astepte.

In cele din urma, satula de caini si de maica-sa, mai hotarata si mai isteata decat fratii ei, temandu-se de unchii ei si negasind nimic interesant la nevestele lor, Juniora s-a bucurat cand a ajuns la Districtul 10, mai intai fiindca iesea din Colonie, dupa care pentru faptul in sine. A fost prima eleva „de la tara", care a raspuns la intrebari si care si-a batut capul sa-si faca temele pentru acasa. Fetele din clasa ei au ocolit-o, iar cele cateva, putine, care au incercat sa cultive samanta prieteniei au fost imediat silite sa aleaga intre „taranca" sleampata, care venea mereu cu aceeasi rochie, si razbunarile perfide, pe care fetitele se pricep atat de bine sa le aplice. Juniora a pierdut de fiecare data, dar s-a comportat de parca tocmai in respingere consta victoria ei, zambind cand isi vedea cate o prietena de ocazie cum se refugia inapoi in bisericuta ei. Un baiat a reusit sa-i castige prietenia. Profesorii s-au gandit ca-i oferise batoane cu glazura de ciocolata Yodels sau bomboane Sno Balls, cu fulgi de cocos, din pachetul lui de pranz, fiindca pentru Juniora gustarea nu-nsemna, de obicei, decat vreun mar sau vreun sendvici cu maioneza varat in buzunarul jachetei de femeie in toata firea, pe care-o purta. Colegii, insa, credeau ca-si facea de cap cu ea prin cine-stie-ce sant dupa ore – ceea ce i-au si spus. Dar el era un baiat mandru, fiul directorului fabricii de imbuteliere, care putea sa-i si angajeze, sa-i si dea afara pe parintii lor – ceea ce le-a spus si el lor.

Pe baiatul asta il chema Peter Paul Fortas si, cum de unsprezece ani suporta sa i se spuna Pi Pi, se facuse obraznic si intolerant fata de opinia publica. Nici Peter Paul, nici Juniora nu erau interesati unul de trupul celuilalt. Juniora voia sa afle ce si cum cu butoaiele de sirop de Coca-Cola si cu masinile de aplicat capace. Peter Paul voia sa afle daca era adevarat ce se spunea despre ursii bruni de pe munte si ce anume atragea serpii: viteii sau mirosul de lapte. Faceau schimb de informatii de parca si-ar fi vandut reciproc ponturi la curse, sarind peste biografiile cailor concurenti, ca s-ajunga mai repede la miezul problemei. Odata, ce-i drept, el a intrebat-o daca se chema ca ea era de culoare. Juniora i-a raspuns ca nu stia, dar ca era gata sa se intereseze si-i spunea ea. El i-a spus ca nu conta, pentru ca oricum n-avea voie sa invite la el acasa pe fitecine. Nu voia s-o faca sa se simta prost. Ea a incuviintat din cap, multumita de felul in care-i spusese, atat de simpatic si de serios.

Apoi, el a inceput sa sterpeleasca diverse lucruri pentru ea: cate un pix cu pasta, o pereche de sosete, o agrafa galbena cu care sa-si prinda parul pieptanat cu degetele. De Craciun, cand ea i-a dat lui un pui de crotal incolacit intr-un borcan de sticla, iar el i-a dat ei o cutie uriasa de creioane colorate, ar fi fost greu de spus care dintre ei era mai fericit.

Dar crotalul era un sarpe, la urma urmei, si el i-a dat gata.

Cativa dintre unchii Juniorei, niste loaze de adolescenti ale caror creiere se simteau insultate de gaunosenia vietilor pe care le duceau, daca nu bateau ei pe cineva cu brutalitate, erau batuti pana cadeau nauciti. N-au crezut-o pe Juniora ca sarpele din borcan era pentru o tema de la scoala, cum le-a spus ea cand au intrebat-o: „Ce-i aia ce-ascunzi-acolo, fato?!", sau, dac-au crezut-o, faptul in sine li s-a parut pur si simplu sfidator, adica, uite, ceva ce-apartinea Coloniei urma sa fie mutat intr-un loc de pierzanie atat de scarbos, incat nici macar nu tineau minte sa se fi ratacit ei insisi pe-acolo – nu, au crezut ca lumina fireasca triumfase asupra beznei institutionalizate. Sau poate ca era prea tarziu ca sa mai leneveasca, sau vreunul dintre ei nu-si impartise berea cu ceilalti. Indiferent de motiv, unchii Juniorei erau treji de-a binelea in dimineata celei de-a doua zile de Craciun si avizi de distractie.

Juniora dormea, cu capul pe o perna patata, pe care scria „Isus te mantuieste", infasurata intr-o patura care-i servea si drept saltea. Perna o primise cadou de Craciun de la nevasta unuia dintre unchi, care o luase din lada de gunoi a celor pentru care lucra pe-atunci – si o incuraja sa viseze. Creioanele, pe care si le tinea strans la piept, ii colorau visele. Atat de pestrit ii era somnul, incat un unchi a trebuit sa-i dea mai multe suturi cu latul ghetei peste fund, ca s-o trezeasca. Iarasi au luat-o la intrebari in legatura cu sarpele. Visele colorate de creioane ale Juniorei s-au risipit usor-usor, pe masura ce fata se straduia sa-si dea seama ce voiau de la ea, fiindca nu avea nici un rost sa te intrebi de ce facea oricare dintre ei ce facea. Nici ei nu stiau de ce preferau sa dea foc unui scaun de masina, decat sa-l inlocuiasca. Voiau sa stie crotalul inapoiat caminului sau adevarat.

Printre altele, au amenintat-o ca, daca nu se ducea dupa el, sa-l aduca inapoi, „te spargem la poponetu-ala dragut" si „te dam pe mainile lui Vosh". Pe-asta, ultima, o mai auzise de multe ori pana atunci si simpla posibilitate sa i se intample asa ceva, sa fie data pe mana batranului aluia din vale, care se fataia de colo-colo tinandu-si partile rusinoase in mana si cantand imnuri de slava, era suficienta ca s-o faca sa sara in picioare de pe jos, de unde dormea, si sa tasneasca pe usa-afara, unde mainile lor n-o mai puteau ajunge. Unchii au fugarit-o catva timp, dar Juniora era iute de picior. Cainii legati in lanturi au marait; cei nelegati au luat-o pe urma ei. Alergand pe alee-n jos, a vazut-o pe Vivian intorcandu-se de la privata. A strigat-o:

— Mami!

— Da’ mai lasati-o-n pace, martani nenorociti ce sunteti!, a zbierat Vivian. A dat sa fuga si ea cativa pasi, dar apoi s-a oprit, extenuata, si s-a pus pe aruncat inutil cu pietre in spinarile fratilor ei mai mici. Lasati-o-n pace! Treceti inapoi aici, scarbelor! Sa vedeti voi ce va fac io!

Presante, spuse din inima, chiar daca fara sanse de succes, cuvintele-astea au avut darul s-o linisteasca pe fata care fugea. Desculta, strangand la piept cutia uriasa de creioane colorate, Juniora i-a fentat pe unchii care hauleau pe urmele ei, s-a ascuns si a scapat de ei. S-a trezit intr-o padure de genul celor care le lasa gura apa tuturor cherestegiilor. Niste namile de pecani, cum nu se mai vazusera de prin anii douazeci. Artari care se faleau cu cate sase-sapte ramuri de dimensiunile unui trunchi. Salcami, aluni, cedri albi, cenusari. Arbori sanatosi amestecati cu altii, bolnavi. Pe unii dintre ei cresteau tumori ca niste conopide mari si negre. Altii pareau sanatosi, pana cand o pala de vant, mangaietoare si jucausa, le zburlea coroanele. Si-atunci paraiau din toate incheieturile si se prabuseau de parc-ar fi facut atac de cord si din sparturi se revarsa un fel de faina de culoare aramie si aurie.

La inceput alergand cat o tineau picioarele, apoi lasand-o si mai incet, Juniora s-a pomenit intr-un lastaris insorit, cu bambusi sufocati de iedera de Virginia. Haulitul din urma ei se oprise. A mai asteptat o vreme, apoi s-a catarat intr-un mar, ca sa arunce o privire pe versantul muntelui si peste vale, atat cat ar fi zarit de acolo. Nici unul dintre unchi nu se vedea. Numai culoarul deschis printre copaci, pe unde curgea paraul. Si, dincolo de el, drumul.

Soarele ajunsese deja sus de tot cand a ajuns si ea la liziera padurii. N-aveau nici o importanta taieturile care-i brazdau pielea, nici vreascurile care i se prinsesera in par – nu, ea bocea dupa cele sapte creioane colorate pe care le rupsese in graba fugii de acasa, inainte sa fi apucat sa foloseasca macar unul dintre ele. Vivian n-o putea feri nici de Vosh, nici de unchii ei, asa incat Juniora s-a hotarat sa caute casa unde locuia Peter Paul, sa-l pandeasca pe undeva, prin apropiere, si sa… ce anume?! In fine, ar fi ajutat-o el cumva. Dar ea nu i-ar fi cerut in vecii vecilor, pentru nimic in lume, sa-i inapoieze puiul de crotal.

A iesit in drum, dar n-a apucat sa faca nici douazeci de pasi, ca un camion plin cu unchii ei a ajuns-o din urma, zdroncanind. Ea a sarit in stanga, bineinteles, si nu in dreapta, dar ei prevazusera miscarea. Dupa ce bara din fata a trantit-o de-a latul drumului, roata din spate i-a zdrobit degetele de la un picior.

Nici drumul hurducait in bena camionului, nici faptul c-a fost depusa pe patul lui Vivian, nici cantitatea de whisky care i s-a turnat in gura, nici camforul varat in nas – nimic n-a trezit-o pe Juniora, pana cand durerea care i se rostogolea prin vene n-a devenit insuportabila. Atunci a deschis ochii, desi avea febra, iar izbitura fusese atat de naucitoare, incat nu putea trage aer in plamani. Respira, dar cu degetarul. Zi dupa zi a zacut acolo, mai intai fara sa poata, apoi fara sa mai vrea sa planga sau sa vorbeasca, in timp ce Vivian ii spunea cat de recunoscatoare trebuia sa fie ca unchii ei o gasisera trantita la pamant in marginea drumului, Juniora ei draga de fetita, lovita de o masina pe care precis c-o sofa cine-stie-ce mare scula de la oras, un nenorocit care nici macar nu se oprise dupa ce daduse peste o fetita, ca sa verifice daca mai traia sau, macar atata lucru, s-o ia cu el in masina si s-o duca undeva.

Juniora a stat si s-a uitat pe muteste la degetele ei de la picior cum s-au umflat, s-au inrosit, s-au albastrit, s-au innegrit, s-au invinetit si la urma s-au contopit. Creioanele colorate ii disparusera si in mana cu care tinuse mai demult cutia tinea strans acum un cutit, pe care si-l pregatise pentru Vosh, pentru vreun unchi de-al ei sau pentru oricine ar fi incercat s-o opreasca de la ceea ce era totuna cu crima in Colonie – sa plece, sa se duca-nvartindu-se. Sa se dezbare de niste oameni care o fugareau, ii treceau cu masina peste picior, minteau ca nu ei facusera asa ceva, ii spuneau cat de norocoasa era – si pentru care prezenta unui sarpe era mai importanta decat o fetita. Dupa un an, era dusa. Dupa alti doi, era hranita, imbaiata, imbracata, buna de scolit si vrednica. Dupa gratii.

Unsprezece ani avea Juniora cand a fugit de-acasa si a haladuit saptamani intregi fara s-o bage nimeni in seama. Pe urma, s-a facut brusc remarcata cand a furat o papusa-soldat dintr-un magazin „Orice obiect la 1 dolar", a fost arestata fiindca n-a vrut s-o inapoieze, transferata la un adapost pentru minori fiindca a muscat-o pe femeia care a vrut sa i-o smulga din mana si internata la scoala de Corectie fiindca a refuzat sa ofere orice alta informatie despre ea insasi, in afara de numele mic. „Juniora Smith" – au trecut-o acolo-n registre si Juniora Smith i-a ramas numele pana cand Statul i-a dat drumul, iar ea si-a dezvaluit adevaratul nume, adaugandu-i un e la coada asa, ca sa dea bine.

O parte din educatia primita la scoala de Corectie fusese de cultura generala; cea mai mare parte, insa, nu. Si una, si cealalta ii slefuisera viclenia de care avea nevoie ca sa-si asigure un loc in casa cea mare si eleganta de pe strada Monarhului, unde nu exista o femeie in uniforma, care sa patruleze in penumbra de pe coridor sau sa deschida usile cand i se nazarea ei, ca sa te controleze; si unde nu erau alte trupuri pe care sa le auzi suierand prin somn alaturi de tine. Ajunsese la locul potrivit si mai era si el, care-i comunica in toate felurile cu putinta ca locul cu pricina o asteptase tocmai pe ea de la bun inceput. De indata ce-i vazuse portretul acelui strain, stiuse cu siguranta ca de-acum ajunsese acasa. Il visase inca din prima noapte, cum o purta pe umerii lui printr-o gradina cu mere verzi, de care erau pline si grele toate ramurile.