Următorul eveniment a avut loc abia în toamnă.Era anul inaugurării Salonului de Toamnă, primul Salon de Toamnăparizian, iar ei, împinşi de curiozitate şi nerăbdători, s-augrăbit să-l viziteze. Acolo au dat peste tabloul lui Matisse,cunoscut după aceea drept La Femme au chapeau.[…]
Expoziţia aducea un aer proaspătşi nu îngrijora pe nimeni. Se găseau acolo câteva tablouri pegustul publicului, dar era şi unul care nu plăcea nimănui. Acela îiscosese din fire, unii au încercat chiar să-l zgârie.
Gertrudei Stein i-a plăcuttabloul, era portretul unei femei cu o faţă prelungă şi cu unevantai în mână. Atât desenul, cât şi culorile erau neobişnuite. Aspus că ar dori să-l cumpere. Între timp fratele ei dăduse pestealt tablou, o femeie în alb pe o peluză verde, şi voia şi el să-lcumpere. Aşa încât au hotărât, ca de obicei, să le cumpere peamândouă şi s-au dus la secretarul salonului să se intereseze depreţuri. Nu mai fuseseră niciodată în cămăruţa rezervată unuisecretar de salon şi li s-a părut totul teribil de interesant.Secretarul a căutat preţurile în catalog. Gertrude Stein nu maiţine minte cât făcea şi nici cine pictase tabloul cu femeia în albcu un câine pe o peluză verde, dar cel de Matisse costa cinci sutede franci. Secretarul le-a spus că, de bună seamă, nimeni nuplăteşte cât cere artistul, se sugerează un preţ, nimic mai mult.Ei au întrebat cam ce preţ să propună. El i-a întrebat cam cât arvrea ei să plătească. Ei au spus că n-au idee. El le-a spus c-arputea să ofere patru sute şi că avea să comunice această oferta. Eiau fost de acord şi şi-au văzut de drum.
A doua zi au primit de la secretarvestea că Monsieur Matisse a refuzat, prin urmare dorea să ştie ceaveau acum de gând să facă. Ei au hotărât să se ducă iarăşi laSalon, să mai privească tabloul. Şi chiar asta au făcut. Publiculse prăpădea de râs în faţa tabloului, gata să pună mâna şi să-lzgârie. Gertrude Stein nu putea să priceapă de unde li se trăgea,ei i se părea un tablou cât se poate de firesc. Portretul deCézanne nu i se păruse firesc şi-i trebuise o vreme să i se parăfiresc, dar tabloul ăsta de Matisse i se părea firesc şi nu puteaînţelege de ce înfuria pe toată lumea. Fratele ei era mai puţinentuziast, cu toate astea a fost de acord, aşa că l-au cumpărat. Eas-a înapoiat atunci să-l mai privească, iar bătaia de joc acelorlalţi a tulburat-o. A nemulţumit-o şi a umplut-o de furie,pentru că n‑a înţeles de ce erau nemulţumiţi, ei i se părea că e olucrare minunată. La fel avea să păţească şi mai târziu, când nuizbutea să priceapă din ce pricină, cu toate că scrisul ei esteatât de limpede şi de firesc, lucrările ei iritau şi erau luate înderâdere.
Asta a fost, prin urmare, povesteacumpărării tabloului La Femmeau chapeau istorisităde cumpărători. Iar acum, aceeaşi poveste din punctul de vedere alvânzătorilor, aşa cum avea să fie istorisită de Monsieur şi deMadame Matisse câteva luni mai târziu. Curând după ce s-a încheiatvânzarea, au ţinut toţi să se cunoască. Gertrude Stein nu-şi maiaminteşte dacă Matisse le-a scris lor sau dacă ei i-au scris luiMatisse. Oricum, în scurtă vreme s-au cunoscut, ba chiar s-a ajunsla o relaţie foarte strânsă.
Familia Matisse locuia pe chei,lângă bulevardul Saint-Michel. Stăteau la ultimul etaj într-un micapartament de trei camere cu o admirabilă perspectivă spre NotreDame şi spre fluviu. Matisse o pictase iarna. […] Madame Matisseera o gospodină vrednică de toată admiraţia. Locuinţa lor era mică,dar strălucea de curăţenie. Fiecare lucru se găsea la locul lui, eafăcea târguieli şi gătea cum nu se poate mai bine şi mai şi pozapentru toate tablourile lui Matisse. La Femmeauchapeau, doamna cu pălărie, este chiar ea. Ca să-şi poată ducezilele, într-o perioadă de mari lipsuri, ţinuse şi o prăvălioară cuarticole de modă. Avea o ţinută de invidiat, faţa prelungă, smeadă,gura cabalină, fermă, şi părul negru, abundent. Gertrude Stein seminuna de fiecare dată când o vedea cum îşi fixa pălăria cu acul.Matisse îi dăduse un desen care o reprezenta pe soţia lui cândfăcea gestul ăsta tipic pentru ea. Se îmbrăca mereu în negru.Potrivea un ac mare cu gămălie neagră chiar în mijlocul pălăriei,pe care o aşeza pe cap cât mai drept cu putinţă şi, cu un gest largşi hotărât, îl înfigea.
Împreună cu ei trăia o fată pecare Matisse o avusese dintr-o legătură dinaintea căsătoriei. Fatasuferise de difterie, i se făcuse o operaţie şi din pricina astatrebuise să poarte ani de-a rândul în jurul gâtului o bentiţă decatifea neagră cu un nasture de argint. Detaliul se regăseşte înmulte dintre tablourile lui Matisse. Fata semăna leit cu tatăl ei.Madame Matisse, cum ne-a explicat ea însăşi o dată, cu simplitatemelodramatică, îşi făcuse mai mult decât datoria faţă de copilulăsta, pentru că în tinereţe citise o carte în care eroina tocmaiaşa se purtase şi fusese îndrăgită tot restul vieţii, aşa că sehotărâse să facă şi ea la fel. Madame Matisse avea doi băieţi, darnici unul nu locuia împreună cu ei în acea perioadă. Mezinul,Pierre, era în sudul Franţei, spre graniţa cu Spania, cu tatăl şimama doamnei Matisse, iar cel mare, Jean, stătea cu părinţiidomnului Matisse în nordul Franţei, spre graniţa cu Belgia.[…]
Soţii Matisse trecuseră prinvremuri grele. Matisse venise la Paris de tânăr să facă studii defarmacie. Ai lui erau mărunţi negustori de cereale din nordulFranţei. Pe el însă îl atrăgea pictura, începuse să copiezetablouri de Poussin la Luvru şi devenise pictor fără consimţământulfamiliei, care a continuat totuşi să-i trimită în fiecare lunăaceeaşi mică sumă pe care o primise şi pe când era student. Pevremea aceea i se născuse fata, iar asta n-avea cum să-iînlesnească traiul de zi cu zi. La începuturi a avut totuşioarecare succes. S-a căsătorit. Influenţat de Poussin şi deChardin, a pictat naturi moarte care s-au bucurat de o primirefoarte favorabilă la Salonul de pe Champ-de-Mars, unul dintre celedouă mari Saloane de Primăvară. Pe urmă a căzut sub influenţa luiCézanne, iar mai târziu a sculpturii africane. Toate astea l-auformat pe Matisse din perioada tabloului La Femmeauchapeau. Iarna de după succesul absolut remarcabil de la salonşi-a petrecut-o lucrând la o pânză de mari dimensiuni, înfăţişând ofemeie care aranjează o masă pe care se află un superb platou cufructe. Resursele familiei Matisse au fost puse la grea încercaredin pricina fructelor cumpărate, la vremea aia erau teribil descumpe la Paris până şi cele mai obişnuite, imaginaţi-vă numai câtcostau acele fructe deosebite, ca să nu mai pun la socoteală faptulcă era nevoie să-şi păstreze aspectul până la terminarea tabloului,iar lucrul lui avea să dureze mult. Ca să le păstreze proaspete,ţineau camera cât se poate de rece, ceea ce în toiul ierniipariziene nici nu era din cale-afară de complicat într-unapartament aflat sub acoperiş. Matisse picta încotoşmănat în paltonşi cu mănuşi, aşa a pictat cât a fost iarna aceea de lungă. În celedin urmă a terminat şi a trimis tabloul la salonul la care cu un anînainte avusese un frumos succes. Numai că de data asta lucrarea afost refuzată. Atunci au început marile necazuri ale lui Matisse.Fata îi era foarte bolnavă, el trecea prin teribile frământărilegate de arta lui şi, pe deasupra, nici n-avea unde să expună. Numai lucra acasă, ci într-un atelier. Aşa o scotea la capăt maiieftin. Dimineţile picta, după-amiezile făcea sculptură, la cădereaserii se ducea într-o clasă de desen să facă studii de nud, iarseara târziu cânta la vioară. Erau timpuri grele, iar el îşipierduse nădejdea. Soţia lui deschisese un mic magazin cu articolede modă şi aşa au rezistat. Cei doi băieţi au fost trimişi la ţară,unul la părinţii ei, celălalt la ai lui, iar ei au continuat să sedescurce de bine, de rău. Singura încurajare îi venea de laatelier, unde o mulţime de tineri începea să se adune în jurul luişi să-i urmeze exemplul. Printre ei, mai cunoscut pe‑atunci eraManguin, iar cel mai bine cunoscut în ziua de azi e Derain. Derainera foarte tânăr la vremea aceea, îl admira pe Matisse, l-a însoţitla Collioure, lângă Perpignan, a fost o adevărată mângâiere pentruei. La început, Derain picta peisaje trasând copacii cu roşu. Aveaun simţ aparte al spaţiului, asta s-a văzut mai întâi într-o pânzăcare înfăţişa o căruţă mergând pe un drum mărginit de copacitrasaţi cu roşu. Picturile lui aveau să devină cunoscute la SalonulIndependenţilor. […]
Apoi a sosit primul Salon deToamnă, a fost invitat să expună şi a trimis La Femmeauchapeau. Tabloul a fost batjocorit, aproape vandalizat, dar afost vândut.
Matisse avea în jur de treizeci şicinci de ani şi era deznădăjduit. Se dusese la deschidereasalonului şi auzise ce se spunea despre tabloul lui, văzuse ceîncercaseră unii şi alţii să-i facă, aşa că nici n-a mai datpe-acolo. S-a dus soţia lui singură. El a stat acasă şi s-a închisîn tristeţile lui. Cam aşa istorisea Madame Matisse.
Apoi a sosit un bilet de lasecretarul salonului cum că se făcuse o ofertă de cumpărare atabloului, una de patru sute de franci. Matisse tocmai o picta peMadame Matisse drept ţigancă cu chitara. Chitara avea o istorie aei. Madame Matisse o povestea cu multă plăcere. Ea nu-şi vedeacapul de treabă şi pe deasupra mai şi poza şi, deşi era sănătoasătun, pica de somn. Într-o zi când stătea la poză, a început sămoţăie, bărbia i-a căzut în piept şi chitara din braţele ei azdrăngănit. Gata, a exclamat Matisse, trezeşte-te! Ea s-a trezit,el a continuat să picteze, însă la puţină vreme ea a adormit dinnou şi chitara iar a zdrăngănit. Gata, a exclamat iar Matisse,trezeşte-te! Ea s-a trezit, dar în curând bărbia i-a căzut în pieptşi chitara a zdrăngănit şi mai tare. Furios, Matisse a apucatchitara şi-a dat cu ea de pământ. A trebuit s-o dăm la reparat,adăuga cu năduf Madame Matisse, nu prea aveam noi cu ce, dar dechitară aveam nevoie ca să-şi continue lucrul. Ea tocmai poza cuchitara reparată în braţe când a sosit biletul de la secretarulsalonului. Matisse nu mai putea de bucurie, cum să nu primesc, astrigat el. Ba nu, a ripostat Madame Matisse, dacă oamenii ăia(ces gens là) sunt atât de interesaţi încât să facă oofertă, înseamnă că sunt destul de interesaţi să şi plăteascăpreţul cerut, a zis ea şi a adăugat: cu restul banilor putem săcumpărăm haine de iarnă pentru Margot. Matisse stătea la îndoială,însă până la urmă s-a lăsat convins şi au trimis un bilet cum că elţine la preţ. Nu s-a întâmplat însă nimic, iar Matisse era întorspe dos, a ţinut-o tot în reproşuri, dar o zi-două mai târziu, cândea poza iarăşi cu chitara în braţe, Margot le-a adus o micătelegramă albastră. Matisse a deschis-o şi s-a schimbat la faţă.Înspăimântată, Madame Matisse şi-a închipuit că se întâmplase ceera mai rău şi chitara i-a căzut din mâini. Ce s-a întâmplat, abâiguit ea. L-au cumpărat, a răspuns el. Atunci ce te strâmbi înhalul ăsta de parc-ai fi în ceasul morţii şi mă sperii. Poate căspărgeam iar chitara, s-a răstit ea. Eu ţi-am făcut cu ochiul, aspus el, ca să pricepi, eram aşa de emoţionat încât nici măcar n-amfost în stare să deschid gura.
Aşa că, îşi încheia triumfalistorisirea Madame Matisse, vedeţi bine că noi am rezolvat cu binelucrurile, eu de-o parte, că am insistat pe bună dreptate să sepăstreze preţul fixat de la bun început, şi Mademoiselle Gertrudede partea cealaltă, pentru că a insistat să cumperetabloul.
Traducere din engleză de FloricaSincu, din volumul in curs de aparitie la Editura Humanitas, col.Memorii/Jurnale
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
