Autobiografia lui Alice B. Toklas/ de Gertrude Stein

Următorul eveniment a avut loc abia în toamnă. Era anul inaugurării Salonului de Toamnă, primul Salon de Toamnă parizian, iar ei, împinşi de curiozitate şi nerăbdători, s-au grăbit să-l viziteze. Acolo au dat peste tabloul lui Matisse, cunoscut după aceea drept La Femme au chapeau. […]

Expoziţia aducea un aer proaspăt şi nu îngrijora pe nimeni. Se găseau acolo câteva tablouri pe gustul publicului, dar era şi unul care nu plăcea nimănui. Acela îi scosese din fire, unii au încercat chiar să-l zgârie.

Gertrudei Stein i-a plăcut tabloul, era portretul unei femei cu o faţă prelungă şi cu un evantai în mână. Atât desenul, cât şi culorile erau neobişnuite. A spus că ar dori să-l cumpere. Între timp fratele ei dăduse peste alt tablou, o femeie în alb pe o peluză verde, şi voia şi el să-l cumpere. Aşa încât au hotărât, ca de obicei, să le cumpere pe amândouă şi s-au dus la secretarul salonului să se intereseze de preţuri. Nu mai fuseseră niciodată în cămăruţa rezervată unui secretar de salon şi li s-a părut totul teribil de interesant. Secretarul a căutat preţurile în catalog. Gertrude Stein nu mai ţine minte cât făcea şi nici cine pictase tabloul cu femeia în alb cu un câine pe o peluză verde, dar cel de Matisse costa cinci sute de franci. Secretarul le-a spus că, de bună seamă, nimeni nu plăteşte cât cere artistul, se sugerează un preţ, nimic mai mult. Ei au întrebat cam ce preţ să propună. El i-a întrebat cam cât ar vrea ei să plătească. Ei au spus că n-au idee. El le-a spus c-ar putea să ofere patru sute şi că avea să comunice această oferta. Ei au fost de acord şi şi-au văzut de drum.

A doua zi au primit de la secretar vestea că Monsieur Matisse a refuzat, prin urmare dorea să ştie ce aveau acum de gând să facă. Ei au hotărât să se ducă iarăşi la Salon, să mai privească tabloul. Şi chiar asta au făcut. Publicul se prăpădea de râs în faţa tabloului, gata să pună mâna şi să-l zgârie. Gertrude Stein nu putea să priceapă de unde li se trăgea, ei i se părea un tablou cât se poate de firesc. Portretul de Cézanne nu i se păruse firesc şi-i trebuise o vreme să i se pară firesc, dar tabloul ăsta de Matisse i se părea firesc şi nu putea înţelege de ce înfuria pe toată lumea. Fratele ei era mai puţin entuziast, cu toate astea a fost de acord, aşa că l-au cumpărat. Ea s-a înapoiat atunci să-l mai privească, iar bătaia de joc a celorlalţi a tulburat-o. A nemulţumit-o şi a umplut-o de furie, pentru că n‑a înţeles de ce erau nemulţumiţi, ei i se părea că e o lucrare minunată. La fel avea să păţească şi mai târziu, când nu izbutea să priceapă din ce pricină, cu toate că scrisul ei este atât de limpede şi de firesc, lucrările ei iritau şi erau luate în derâdere.

Asta a fost, prin urmare, povestea cumpărării tabloului La Femme au chapeau istorisită de cumpărători. Iar acum, aceeaşi poveste din punctul de vedere al vânzătorilor, aşa cum avea să fie istorisită de Monsieur şi de Madame Matisse câteva luni mai târziu. Curând după ce s-a încheiat vânzarea, au ţinut toţi să se cunoască. Gertrude Stein nu-şi mai aminteşte dacă Matisse le-a scris lor sau dacă ei i-au scris lui Matisse. Oricum, în scurtă vreme s-au cunoscut, ba chiar s-a ajuns la o relaţie foarte strânsă.

Familia Matisse locuia pe chei, lângă bulevardul Saint-Michel. Stăteau la ultimul etaj într-un mic apartament de trei camere cu o admirabilă perspectivă spre Notre Dame şi spre fluviu. Matisse o pictase iarna. […] Madame Matisse era o gospodină vrednică de toată admiraţia. Locuinţa lor era mică, dar strălucea de curăţenie. Fiecare lucru se găsea la locul lui, ea făcea târguieli şi gătea cum nu se poate mai bine şi mai şi poza pentru toate tablourile lui Matisse. La Femme au chapeau, doamna cu pălărie, este chiar ea. Ca să-şi poată duce zilele, într-o perioadă de mari lipsuri, ţinuse şi o prăvălioară cu articole de modă. Avea o ţinută de invidiat, faţa prelungă, smeadă, gura cabalină, fermă, şi părul negru, abundent. Gertrude Stein se minuna de fiecare dată când o vedea cum îşi fixa pălăria cu acul. Matisse îi dăduse un desen care o reprezenta pe soţia lui când făcea gestul ăsta tipic pentru ea. Se îmbrăca mereu în negru. Potrivea un ac mare cu gămălie neagră chiar în mijlocul pălăriei, pe care o aşeza pe cap cât mai drept cu putinţă şi, cu un gest larg şi hotărât, îl înfigea.

Împreună cu ei trăia o fată pe care Matisse o avusese dintr-o legătură dinaintea căsătoriei. Fata suferise de difterie, i se făcuse o operaţie şi din pricina asta trebuise să poarte ani de-a rândul în jurul gâtului o bentiţă de catifea neagră cu un nasture de argint. Detaliul se regăseşte în multe dintre tablourile lui Matisse. Fata semăna leit cu tatăl ei. Madame Matisse, cum ne-a explicat ea însăşi o dată, cu simplitate melodramatică, îşi făcuse mai mult decât datoria faţă de copilul ăsta, pentru că în tinereţe citise o carte în care eroina tocmai aşa se purtase şi fusese îndrăgită tot restul vieţii, aşa că se hotărâse să facă şi ea la fel. Madame Matisse avea doi băieţi, dar nici unul nu locuia împreună cu ei în acea perioadă. Mezinul, Pierre, era în sudul Franţei, spre graniţa cu Spania, cu tatăl şi mama doamnei Matisse, iar cel mare, Jean, stătea cu părinţii domnului Matisse în nordul Franţei, spre graniţa cu Belgia. […]

Soţii Matisse trecuseră prin vremuri grele. Matisse venise la Paris de tânăr să facă studii de farmacie. Ai lui erau mărunţi negustori de cereale din nordul Franţei. Pe el însă îl atrăgea pictura, începuse să copieze tablouri de Poussin la Luvru şi devenise pictor fără consimţământul familiei, care a continuat totuşi să-i trimită în fiecare lună aceeaşi mică sumă pe care o primise şi pe când era student. Pe vremea aceea i se născuse fata, iar asta n-avea cum să-i înlesnească traiul de zi cu zi. La începuturi a avut totuşi oarecare succes. S-a căsătorit. Influenţat de Poussin şi de Chardin, a pictat naturi moarte care s-au bucurat de o primire foarte favorabilă la Salonul de pe Champ-de-Mars, unul dintre cele două mari Saloane de Primăvară. Pe urmă a căzut sub influenţa lui Cézanne, iar mai târziu a sculpturii africane. Toate astea l-au format pe Matisse din perioada tabloului La Femme au chapeau. Iarna de după succesul absolut remarcabil de la salon şi-a petrecut-o lucrând la o pânză de mari dimensiuni, înfăţişând o femeie care aranjează o masă pe care se află un superb platou cu fructe. Resursele familiei Matisse au fost puse la grea încercare din pricina fructelor cumpărate, la vremea aia erau teribil de scumpe la Paris până şi cele mai obişnuite, imaginaţi-vă numai cât costau acele fructe deosebite, ca să nu mai pun la socoteală faptul că era nevoie să-şi păstreze aspectul până la terminarea tabloului, iar lucrul lui avea să dureze mult. Ca să le păstreze proaspete, ţineau camera cât se poate de rece, ceea ce în toiul iernii pariziene nici nu era din cale-afară de complicat într-un apartament aflat sub acoperiş. Matisse picta încotoşmănat în palton şi cu mănuşi, aşa a pictat cât a fost iarna aceea de lungă. În cele din urmă a terminat şi a trimis tabloul la salonul la care cu un an înainte avusese un frumos succes. Numai că de data asta lucrarea a fost refuzată. Atunci au început marile necazuri ale lui Matisse. Fata îi era foarte bolnavă, el trecea prin teribile frământări legate de arta lui şi, pe deasupra, nici n-avea unde să expună. Nu mai lucra acasă, ci într-un atelier. Aşa o scotea la capăt mai ieftin. Dimineţile picta, după-amiezile făcea sculptură, la căderea serii se ducea într-o clasă de desen să facă studii de nud, iar seara târziu cânta la vioară. Erau timpuri grele, iar el îşi pierduse nădejdea. Soţia lui deschisese un mic magazin cu articole de modă şi aşa au rezistat. Cei doi băieţi au fost trimişi la ţară, unul la părinţii ei, celălalt la ai lui, iar ei au continuat să se descurce de bine, de rău. Singura încurajare îi venea de la atelier, unde o mulţime de tineri începea să se adune în jurul lui şi să-i urmeze exemplul. Printre ei, mai cunoscut pe‑atunci era Manguin, iar cel mai bine cunoscut în ziua de azi e Derain. Derain era foarte tânăr la vremea aceea, îl admira pe Matisse, l-a însoţit la Collioure, lângă Perpignan, a fost o adevărată mângâiere pentru ei. La început, Derain picta peisaje trasând copacii cu roşu. Avea un simţ aparte al spaţiului, asta s-a văzut mai întâi într-o pânză care înfăţişa o căruţă mergând pe un drum mărginit de copaci trasaţi cu roşu. Picturile lui aveau să devină cunoscute la Salonul Independenţilor. […]

Apoi a sosit primul Salon de Toamnă, a fost invitat să expună şi a trimis La Femme au chapeau. Tabloul a fost batjocorit, aproape vandalizat, dar a fost vândut.

Matisse avea în jur de treizeci şi cinci de ani şi era deznădăjduit. Se dusese la deschiderea salonului şi auzise ce se spunea despre tabloul lui, văzuse ce încercaseră unii şi alţii să-i facă, aşa că nici n-a mai dat pe-acolo. S-a dus soţia lui singură. El a stat acasă şi s-a închis în tristeţile lui. Cam aşa istorisea Madame Matisse.

Apoi a sosit un bilet de la secretarul salonului cum că se făcuse o ofertă de cumpărare a tabloului, una de patru sute de franci. Matisse tocmai o picta pe Madame Matisse drept ţigancă cu chitara. Chitara avea o istorie a ei. Madame Matisse o povestea cu multă plăcere. Ea nu-şi vedea capul de treabă şi pe deasupra mai şi poza şi, deşi era sănătoasă tun, pica de somn. Într-o zi când stătea la poză, a început să moţăie, bărbia i-a căzut în piept şi chitara din braţele ei a zdrăngănit. Gata, a exclamat Matisse, trezeşte-te! Ea s-a trezit, el a continuat să picteze, însă la puţină vreme ea a adormit din nou şi chitara iar a zdrăngănit. Gata, a exclamat iar Matisse, trezeşte-te! Ea s-a trezit, dar în curând bărbia i-a căzut în piept şi chitara a zdrăngănit şi mai tare. Furios, Matisse a apucat chitara şi-a dat cu ea de pământ. A trebuit s-o dăm la reparat, adăuga cu năduf Madame Matisse, nu prea aveam noi cu ce, dar de chitară aveam nevoie ca să-şi continue lucrul. Ea tocmai poza cu chitara reparată în braţe când a sosit biletul de la secretarul salonului. Matisse nu mai putea de bucurie, cum să nu primesc, a strigat el. Ba nu, a ripostat Madame Matisse, dacă oamenii ăia (ces gens là) sunt atât de interesaţi încât să facă o ofertă, înseamnă că sunt destul de interesaţi să şi plătească preţul cerut, a zis ea şi a adăugat: cu restul banilor putem să cumpărăm haine de iarnă pentru Margot. Matisse stătea la îndoială, însă până la urmă s-a lăsat convins şi au trimis un bilet cum că el ţine la preţ. Nu s-a întâmplat însă nimic, iar Matisse era întors pe dos, a ţinut-o tot în reproşuri, dar o zi-două mai târziu, când ea poza iarăşi cu chitara în braţe, Margot le-a adus o mică telegramă albastră. Matisse a deschis-o şi s-a schimbat la faţă. Înspăimântată, Madame Matisse şi-a închipuit că se întâmplase ce era mai rău şi chitara i-a căzut din mâini. Ce s-a întâmplat, a bâiguit ea. L-au cumpărat, a răspuns el. Atunci ce te strâmbi în halul ăsta de parc-ai fi în ceasul morţii şi mă sperii. Poate că spărgeam iar chitara, s-a răstit ea. Eu ţi-am făcut cu ochiul, a spus el, ca să pricepi, eram aşa de emoţionat încât nici măcar n-am fost în stare să deschid gura.

Aşa că, îşi încheia triumfal istorisirea Madame Matisse, vedeţi bine că noi am rezolvat cu bine lucrurile, eu de-o parte, că am insistat pe bună dreptate să se păstreze preţul fixat de la bun început, şi Mademoiselle Gertrude de partea cealaltă, pentru că a insistat să cumpere tabloul.

Traducere din engleză de Florica Sincu, din volumul in curs de aparitie la Editura Humanitas, col. Memorii/Jurnale