5.Pluteam intr-o ceata. Nu ma puteam concentra. Nu ma puteam gandi la nimic altceva decat cum o sa ne petrecem seara cand o sa se-ntoarca sau weekendul sau saptamana urmatoare.
Sunt superfericita. Sau superficiala?
Am lucrat in draci vreo doua zile, mi-am terminat reportajele, au si inceput sa se difuzeze.
Nici nu terminasem bine si m-a cautat Rodica. Brusc, mi-am amintit de promisiunea facuta sa-i vad pe pustii de la casa de copii. Sau, ma rog, care fusesera la casa de copii si ramasesera pe drumuri pentru ca o lege tampita nu le mai permite sa locuiasca acolo daca au implinit optsprezece ani. Nici macar o jumatate de an nu trecuse de cand implinisera optsprezece ani.
Cu cateva luni in urma, cand n-aveam inca masina, intarziasem cam mult la redactie si nu se invrednicise nimeni sa se ofere sa ma duca acasa. Nu era sa-i rog! Asteptam in statie o masina de noapte si am vazut pe o banca o fata subtirica dardaind de frig. Nu parea nici cersetoare, nici curva, nu baga in seama prezenta nimanui, parea curatica, am intrat in vorba cu ea. Se lasa greu. Pana la urma am aflat ca n-are unde sa doarma si n-are unde sa se duca pentru ca n-avea pe nimeni, de cand se stia traise la o casa de copii. Nu prea-mi venea s-o iau cu mine, dar nici s-o las acolo in rochita ei subtire nu se facea. Primul imbold a fost sa-i dau niste bani, dar nu eram prea sigura c-o sa-si caute un adapost la ora aia, si exact cand masina mea oprea in statie mi-am scos puloverul, i l-am pus pe umeri si am sarit in autobuzul care a luat-o din loc. Am mai apucat sa-i flutur mana in semn de salut.
Am revazut-o din intamplare, peste cateva zile, in piata din apropiere, a venit direct la mine si mi-a intins puloverul.
- Pastreaza-l, i-am spus.
- Esti grozava! a strigat si parea atat de entuziasmata ca am ramas pironita.
Nu stiam ce vrea sa zica, mi se prea ca reactioneaza exagerat pentru un biet pulovar.
- Te-am vazut aseara la televizor. Sedeam in fata vitrinei si ma uitam la stirile alea colorate si ai aparut dintr-odata, nu intelegeam ce spui, nu se auzea nimic din strada, dar am fost sigura ca te stiu, le-am zis prietenilor mei, uite, pe fata asta o cunosc! Mi-au ras in nas. Si deodata, cand ai intors capul, mi-am amintit de seara aceea si am strigat: O stiu! O stiu! Dar pana sa le mai spun ceva disparusesi, erau alte imagini. Esti grozava!
Nu-mi venea nici o replica. Nu mai intalnisem pana atunci vreun fan, nici macar tata nu-mi spusese ce simtise cand ma vazuse la televizor.
- Zau, esti grozava! Ca tine mi-ar fi placut sa fiu.
Ii dadusem un pulover dintr-o pornire, acuma gata, n-o sa-mi fac prozeliti in felul asta. Zambeam stramb si tot nu-mi venea nicio vorba pe limba. Ma cuprindea ciuda.
- Sunt convinsa ca ne-ai putea ajuta, a spus. Era atat de direct, ca n-am avut replica. Dupa mirarea de pe chipul meu a inteles ca-mi starnise macar curiozitatea. Asculta-ma cinci minute, a mai zis.
Aveam cinci minute.
A inceput sa-mi povesteasca. Eram uimita de cat de clar vorbeste, ce cuvinte foloseste, cum ii curg frazele fara sa se poticneasca, cu gandul asta nici n-am prea fost atenta la ce spunea, am intrerupt-o:
- Tu ai facut o scoala?
Sunt obsedata de gandul ca oamenii trebuie sa faca o scoala, daca vor sa izbandeasca in viata.
- Bineinteles! Am terminat liceul anul trecut. Ar trebui sa am si o meserie, dar nimeni n-o cauta.
Nu-mi venea sa cred. Stiam de soarta copiilor crescuti la orfelinate, obligati la majorat sa plece in lume, dar pana atunci fusese ceva abstract, ma loveam prima oara de-un caz. Intalnisem un caz, un subiect de stire! Am ciulit urechile. Mai stia alti cinci copii ca ea. Unul a nimerit la puscarie, dupa ce s-a inhaitat cu o banda care fura de prin magazine.
O alta se capatuise pe strada Matasari, castiga bine noapte de noapte, ii ramanea si ei destul dupa ce-o jumulea pestele care zicea ca o apara de alti pesti si de politie. Daria si Mitica se stabilisera in Piata Iancului, alti oameni ai strazii ii primisera in canal, dar Rodicai nu prea-i placea acolo, a coborat doar de doua ori, cand simtea ca moare de frig pe strada. Mai castigau toti trei un ban maturand trotuarul in fata unor magazine, mutand lazi, stergand parbrize, nimeni nu-i angaja, i se parea normal, cum sa accepti pe unul care se prezinta rupt si imputit la munca si-ti declara ca n-are casa, n-are unde sa se spele si n-a mai lucrat nicaieri? Dar decat sa ajunga pe Matasari, mai bine-si pune capat zilelor. Pot sa-i ajut?
In ziua aia i-am filmat pe toti trei. Dupa ce-am dat stirea pe post au venit mesaje ca la balamuc, unii deplangeau soarta copiilor capabili, altii erau indignati de neputinta autoritatilor, altii trimiteau mesaje populiste si se intrebau cand vom avea grija de viitorul tarii, de parca ne-am fi aflat in campanie electorala, cativa oameni politici declarau ca si-au propus sa puna capat unor astfel de situatii, dupa ce vor capata puterea, iar cativa ma acuzau direct ca am un interes, nu se poate sa aleg tot timpul numai subiecte dintr-astea care acuza guvernul, in mod sigur am ajuns unealta cuiva, sunt manipulata si nu-mi dau seama, in caz ca n-o fac cu buna stiinta, nici macar nu inteleg cat de mult rau le puteam face acelor copii. Cu partea asta de la sfarsit cam eram de acord, din multimea care se indignase, nimeni nu le oferise un ajutor. O singura patroana de firma propunea sa-i faca un fel de comis voiajori, sa-i trimita prin tara sa-i promoveze produsele. Rochii pentru femei, geci pentru barbati. Le oferea pentru inceput salariul minim pe economie, depindea de ei ce-or sa castige mai tarziu. Era ceva. Ba era super! Niciunul nu vazuse in viata lui atatia bani. Patroana ma mai rugase sa nu-i fac publicitate, sa-i uit numele. M-am tinut de cuvant. Macar Daria, Rodica si Mitica si-au putut inchiria o garsoniera de Doamne ajuta la marginea orasului. Mai departe era treaba lor cum se descurca.
- Poate aveti niste clipe libere zilele astea? intreba Rodica.
- Poate ai, am corectat-o. Nu voiam ca pana si ea sa ma faca matusalemica.
- Poate ai. Am mai multe de povestit.
Am facut o pauza.
- Nu e vorba despre noi, a spus Rodica, presimtindu-mi tepii. Se intampla ceva cu casa de copii.
Am ciulit urechea. Alt subiect?
- Treci pe la mine cand poti, i-am spus, lasand-o pe ea sa aprecieze urgenta.
A venit chiar in acea zi, cand ma pregateam s-o sterg acasa. Aproape n-o mai recunosteam. Era decent imbracata, isi prinsese la spate, intr-o panglica, parul pe care acum il vedeam aramiu, ii disparusera cearcanele, nu mai era sleampata, ci ca toate fetele de varsta ei. Am oscilat s-o duc in birou sau sa iesim undeva. In birou dac-o duc, toti se uita-n gura noastra si mai cred si ca aduc forte proaspete, sa-i concureze. Nu mi-a mai fost rusine s-o duc la o cafenea, la o prajitura. A-nghitit pe nerasuflate trei.
- De cand n-ai mai mancat? am intrebat-o.
- Lasa asta. Sa-ti spun.
Si a inceput o poveste incredibila.
6.Casa de copii e de cand lumea ascunsa in spatele unor blocuri, nu departe de niste foste depozite comunale. In jurul ei, numai case de acum un secol si vreo doua maidane ramase de la razboi, loc de joaca pentru generatii de pusti. In casele alea vechi, ca niste vagoane, cu curtile umbrite de nuci si otetari, locuiesc numai batrani. Copiii lor n-au mai suportat cismeaua in curte si closetul in fundul curtii si s-au mutat la bloc. Maidanele au fost ingradite de curand cu garduri de sarma cat omul de inalte. Strada e dintr-acelea vechi, inca pietruite cu bolovani de rau. Treci cu masina si te hurducaie de-ti sar dintii din gura. Dar casa de copii pare un palat pe langa ce e-n jur, o fi fost o casa boiereasca, ziduri groase, ferestre inalte, camere multe, dusuri si veceu inauntru, doar incalzirea e ca peste tot in zona, cu lemne.
- Iti dai seama? spunea disperata Rodica. Vor s-o ia. S-o distruga. Sa-i lase pe toti pe drumuri. Unii nici macar n-au ajuns la scoala. Sunt vreo douj?cinci.
Nu prea intelesesem, nu stia sa-mi spuna esenta, sau poate-mi era capul la altele si n-o ascultasem cu atentie, sau poate nu era clar. Mai degraba asta.
- Mai zi-mi o data, am spus. Cine vrea sa-i lase pe drumuri?
- Nu stiu.
- Dar stii ca cineva vrea sa-i lase pe drumuri.
- Da. Am trecut pe acolo, cum fac adesea de un an de zile. Mi-a spus administratorul c-o sa fie un proces, ca e revendicata casa.
- Casa aia! am strigat eu, neincrezatoare, ridicand lingurita in aer ca pe un stegulet.
- Da.
- Cine sa vrea casa aia care e de cand lumea a statului?
- N-a fost mereu asa.
- Dar nu te nascusesi tu, nici eu, nici parintii nostri, cand era deja a statului. Si a fost de cand lumea camin pentru copii abandonati! Nimeni nu s-a trezit vreodata sa spuna ca e a lui. N-a facut-o nimeni de cand se tot dau case furate inapoi.
Argumentele mele pareau imbatabile. Dar tot a rasuflat:
- Poate cineva chiar o revendica! Cum s-a trezit unul sa spuna ca maidanele alea sunt ale lui si le-a si ingradit? Asa zice administratorul.
M-am lamurit ca lucrurile stau asa cand m-am interesat mai indeaproape. Maidanele chiar fusese revendicate, dar n-au stat nici o zi la cel care le-a obtinut, peste noapte le-a si cumparat un mahar. A ridicat garduri si vrea sa ridice si blocuri sau un mall, naiba sa-l ia. Dar terenul e prea mic, i-ar prinde bine locul casei de copii si-nca vreo doua, trei terenuri din preajma. A dat zvon ca plateste bine. Cel putin asa vorbesc batranii de prin vecinatate, care inca nu stiu daca e bine sa plece din casele in care s-au nascut. Tot la doua zile trec pe strada niste gipuri cu barbati intoliti la patru ace care-i intreaba daca s-au hotarat.
Dar ceva mirosea urat.
Am intrebat la primaria sectorului. Nu stia nimeni de vreo revendicare.
Din volumul in pregatire la Editura Cartea Romaneasca
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
