Vioara Popescu este una dintre artistele contemporane (n. 1956 la Bocsa Vasiovei, Caras-Severin), al carei prestigiu e mai mare decat palmaresul propriu-zis al performantelor sale creative, asa cum s-a ilustrat el pana acum in relativ putinele etalari publice presarate de-a lungul a aproape un sfert de secol. Traieste si lucreaza la Bistrita in atmosfera emulatorie a faimoasei "colonii" a artistilor din inima burgului medieval. Expozitia pe care i-o gazduieste in aceasta primavara Galeria "Jean si Sabina Negulescu" din Bd. Aviatorilor este cea de a patra cu titlu personal. Ca de fiecare data, aparitiile ei provoaca evenimentul gratie consistentei si elegantei rafinate a discursului plastic, pe care il practica cu verva unui virtuoz.
A studiat artele decorative la Cluj intr-o vreme cand scoala de acolo isi faurise un bun renume. Materialul de care se simte cel mai irezistibil atrasa e sticla si prestigiul de care aminteam la inceput este legat, in cazul Vioarei Popescu, de proteica poetica pe care magma cuartifera i-o inspira statornic. Desigur, in drumurile, discrete dar bine intemeiate, ale devenirii sale se disting raspantiile marii consacrari, care se numesc Kanazawa (Japonia), Erfurt (Germania), Biot (Franta), cu ale lor celebre Saloane globaliste ale sticlei, dar si pasaportul mediatic cel mai autorizat, pe care il confera celui ce este acceptat in corul vocilor de elita al magicienilor sticlei, anuarul Muzeului american Corning si hebdomadarul absolut al artei sticlei de pretutindeni: "New Glass Review".
Expozitia de la Bucuresti intareste o data mai mult impresia unei elaborari, pedante pana la obsesia perfectionista, a unui concept, pe care artista il cladeste cu tenacitate si har de mai multi ani. O triada nascuta din scrutarea dureroasa a Absentei, perceputa ca limita imanenta intre "aici" si "dincolo", intre palpabil si inefabil, intre atingere si stingere.
O triada de simboluri intrate intr-un fel de transa rituala ("Comunicare", "Ofranda", "Scrisoare catre fratele meu"), care ne invaluie cu superbia ei ceremonioasa. Artista ne convoaca cu sfiala, evlavioasa aproape, la un spectacol tacut, in care doar mrejele energiilor interstitiale instapanesc universul. Taina se frange sub tensiunea vrerii de a razbate dincolo de iluzia temporala si materiala, in spatiul mult mai concentrat al Logosului - cel ce sfideaza moartea prin eternizarea memoriei. Deci, a comunicarii, a transgresiunii imaginii obiectuale in proiectia ei spirituala. Forma capital-umana, aproape domestica prin intimitatea gesticii pe care o presupune, ce-si refuza prin firescul mijloacelor orice mistica, este "Scrisoarea". Mesagerul natural al relatiei brusc amputate dintre lumi apartent intangibile. "Comunicarea" prin cuvant, ori prin forme cu pregnanta obiectuala ("Ofrande"), ce invita la solemnitati oraculare (si poate la reculegere), alimenteaza aleanul care produce evenimentul revelat al operei menita sa restabileasca puntea dintre cele vazute si nevazute. Ciclul "Scrisorilor catre fratele meu" este intruchiparea sublimata a unei astfel de nostalgii dureroase convertite in aspiratie.
Mantuirea prin comunicare - iata miza acestei aspiratii care isca energii nebanuite, ce apropie jubilatia edenica a inaltului de incordarea tanatica a adancurilor. Cuvantul gravat in valul transparent al sticlei, irizatia aurului coloidal prefirand lumina peste cicatricea mortificata a lignitului - acestea, si altele asemenea inca, vin sa destrame misterul tacerii in sanctuarul glacial al absentei.
Vioara Popescu savarseste acest ritual al ofrandei, inteleasca ca vehicol intre doua taceri - Logos incremenit - printr-o destructurare a formei si apoi o replamadire a ei, potrivit unui imbold creativ ce evoca intotdeauna arhetipul, insinuarea totemica ori austera arhitectura a icoanei, fara a aspira la identitatea ori demnitatea semnificativa a acestora. Artista simte nobletea materialului si urmeaza sintaxa aleatorie a structurilor si formelor, sugerand monumentalitatea si gratia arhitecturala a ogivelor sI firidelor ecleziale. Obiectul este impodobit literalmente cu ritmurile si valuirea fragmentelor de sticla - modelata, gravata, matisata, aurita ori colorata in masa - intr-un soi de obiect picto-sculptural de o decorativitate lipsita de emfaza, ce nu-si refuza seductia tactila si, deopotriva, vibratia spirituala. Vioara Popescu desfereca, in acest exceptional recital expozitional, cu iscusinta unui talmacitor de vise, izvoare de ingenuitate si de frumusete, pe care le revarsa cu marinimie peste nisipul indoielilor si insingurarilor noastre.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
