În urmă cu o lună, Editura Litera a lansat această carte a fostului preşedinte Ion Iliescu*). Indiferent care este poziţia eventualului cititor, pro sau contra acestui om politic, toată lumea acceptă că Ion Iliescu a marcat ultimii douăzeci de ani, sau cel puţin începutul lor. Prin urmare, orice scriere de amintiri a omului politic nu poate fi decât interesantă, aşa că o socotim un eveniment editorial. Nu este o carte de amintiri în sensul clasic, cuprinde câteva documente noi, se referă la fapte trăite de o generaţie întreagă, reuşeşte să fixeze istoria personală în istoria generală.
De altfel, autorul însuşi spune:
„Acest volum nu este unul de memorii, în sensul clasic al cuvântului. La sugestia unor prieteni şi oameni apropiaţi, ca şi a unor editori, dar şi din dorinţa de a rememora momente din trecut, din viaţa trăită de mine şi de generaţia mea, m-am angajat în acest proiect, care se dovedeşte a nu fi nici simplu, nici uşor. Poate şi pentru că trebuie să mă lupt cu tot felul de «biografii imaginate», care au generat o serie de mituri şi de false imagini despre mine, despre cei dragi mie, despre faptele mele. Este riscul cu care se confruntă mai toate persoanele publice, fie ele politicieni sau nu. Până acum, alţii au spus sau au fabricat poveşti despre mine. Cred că a venit momentul să vă prezint şi varianta mea. Asta nu înseamnă că este o carte polemică; nu am această intenţie. Dar nici nu mă îndoiesc de faptul că va suscita comentarii, fie şi din motivul că partea mea de poveste va contrazice ceea ce s-a spus despre mine sau pentru că partea mea de adevăr nu va fi pe placul unora sau altora.
Am ştiut de la început că nu va fi o întreprindere uşoară, neavând note sau însemnări personale din diferite etape ale vieţii, din păcate! Este drept că elemente din biografia mea sunt deja prezente în câteva dintre cărţile pe care le-am publicat, mai ales în volumul Revoluţie şi reformă, cât şi în cartea-dialog Marele şoc de la finele unui secol scurt, ca şi în unele interviuri. Dar ele acoperă doar perioade scurte şi sunt prezentate într-un anume context, legat de temele acelor cărţi. Sper că am reuşit aici să deschid mai mult fereastra către o existenţă care, fără a avea nimic excepţional în ea, m-a pus, ca şi pe cei din generaţia mea, în miezul unor evenimente ce au marcat profund istoria ţării în ultimele opt decenii.
Încerc deci să prezint istoria condensată a unei vieţi marcate de evenimente extreme, într-un secol despre care s-a spus că a fost unul scurt. Scurt, dar dens şi care are totul pentru a nu fi uitat atât de uşor. Sigur nu a fost un secol banal, şi nici liniştit. S-au născut şi au murit imperii, ideologii, utopii, visuri şi coşmaruri. Ecourile lui nu s-au stins nici acum. Şi, spre marea noastră uşurare, anul 1989, care este frontiera superioară a acestui secol scurt, nu a însemnat sfârşitul istoriei, cum credea Fukuyama, ci doar un nou început. Este prea devreme să spunem dacă este o istorie mai bună, dacă vremurile vor fi mai clemente cu noi. Cu generaţia mea, istoria nu a fost clementă, indiferent de care parte a baricadei ne-am aflat. Iar secolul XX nu de baricade a dus lipsă. Acolo unde evenimentele au impus acest lucru, veţi găsi evaluări şi aprecieri personale asupra celor trăite şi a unor momente controversate. Evident, subiective, oricât de obiectiv am încercat să fiu.
Generaţia mea este a celor născuţi în anii '30 ai secolului trecut, în scurtul răgaz dintre două războaie nimicitoare. Într-o Românie întregită, o naţiune care-şi împlinise proiectul naţional trăia dramatic o evoluţie contradictorie, marcată de un tragic eşec politic şi democratic, ce a însemnat sfâşierea României Mari. În contextul crizei economice şi sociale, al ascensiunii fanatismelor şi a extremismelor politice, al recurgerii la asasinatul politic, al instaurării dictaturii regale şi sfârşitului, după numai cincisprezece ani, al procesului de democratizare în care mulţi români îşi puseseră speranţa, visurile şi idealurile generaţiei din tranşeele Primului Război Mondial şi cele de împlinire a Marii Uniri s-au năruit rapid, sub o dublă presiune, internă şi externă. Modernizarea ţării a fost superficială şi parţială, deşi exista un larg consens în privinţa necesităţii şi a urgenţei sale.
(...)
Cum spuneam, unul dintre motivele care au dus la scrierea acestei cărţi este şi apariţia, în cursul anilor ce s-au scurs după 1989, a tot felul de fabulaţii şi prezentări deformate ale unor evenimente la care am luat parte, inclusiv privind Revoluţia română, prezentată de unii drept o simplă lovitură de palat, pusă la cale ba de servicii străine, ba de „complotişti” militari, sau, pur şi simplu, drept o „revoluţie confiscată”, în acelaşi timp, s-au vehiculat tot felul de neadevăruri şi calomnii la adresa mea şi a unor rude apropiate, calomnii folosite drept armă în lupta politică. Indiferent de încrâncenarea anilor de început ai reconstrucţiei democratice, am crezut în nevoia unei etici a luptei politice şi, în ceea ce mă priveşte, am refuzat să răspund cu aceeaşi monedă. Dar nu vă ascund că multe dintre aceste atacuri m-au afectat, pentru că erau nu doar nedrepte, dar şi grobiene, josnice, simple minciuni şi manipulări ale realităţii.”
Despre anii de după decembrie 1989 – Ion Iliescu îşi va aminti în volumul al doilea al Amintirilor.
*) Ion Iliescu – Destinul unui om de stânga.Amintiri, Editura Litera.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
