Adultii sunt mesteri in a gasi mereu justificari sau bune motive pentru orice fel de injustitie. Pentru copii, injustitia este de neacceptat, chiar daca parintii, invatati cu nedreptatea, incearca sa-i convinga ca se poate trai si asa, sau mai ales asa.
De-a lungul copilariei si adolescentei (nu vorbesc de ceea ce a fost mai tarziu), am cunoscut tot felul de nedreptati, mai mici sau mai mari, pe care le resimteam dureros si de a caror "necesitate" nu ma putea convinge nimeni. Premiantii anilor '60 puteau merge, spre exemplu, in tabara la Navodari. Numai ca trebuiau sa fie copii de muncitori... Deci nu era suficient sa inveti bine, mai trebuia si sa ai parinti "curati", cu dosar bun. Ideea de competitie se altera, primul devenea al treilea si, uite-asa, totul se dadea peste cap, intr-o tragica tumba pe care lumea copilariei nu o putea nici intelege si deci nici accepta.
Poate de aceea pentru mine Olimpiadele erau suprema demonstratie a curateniei, a dreptei ierarhii, a concordantei intre efort si rasplata. Asteptam din patru in patru ani cu sufletul la gura marele spectacol al Olimpiadelor, unde totul parea (si poate ca si era atunci) drept, corect, masurabil fara echivoc in metri si in secunde. Pentru ca regele olimpic era (si a ramas) pentru mine atletismul. Aici nu era vorba de un juriu subiectiv (ca la gimnastica), de arbitri partinitori (ca in jocurile cu mingea), era competitie pura, lupta directa cu cronometrul si metrul.
Se poate, imi ziceam eu, se poate sa castigi pe drept, sa nu te penalizeze nimeni pentru vinovatii pe care nu le ai. Si, din patru in patru ani, asteptam aceasta confirmare care sa-mi stearga din suflet amaraciunea aranjamentelor, a pilelor, a nedreptatii pe care le simteam ca pe o ofensa adusa adevaratei valori, inabusita de tot felul de judecati circumstantiale, pe care nu-mi venea, chiar crescand in varsta, sa le accept.
Dupa '89, am inceput sa retraiesc febra celor patru ani, de data asta asteptand alegerile. Un fel de Olimpiada pe dos, o mare demonstratie de abilitate, fraiereala, speranta, energie consumata, iluzii si deziluzii. O competitie, ca toate celelalte unde nu te poti baza pe corectitudinea metrului si a cronometrului, in care nu totdeauna castiga cel mai bun si in care nici macar nu stii cine ar fi fost acela. O competitie cu un juriu de milioane de oameni, cu dorintele lor, cu preconceptiile, ranchiunele si asteptarile lor de atatea ori neonorate.
Marea mea dezamagire in legatura cu Olimpiadele a venit cand a iesit la iveala problema dopajului. Am mai pierdut un punct de sprijin in acest univers cu ierarhii contrafacute. Poate unicul crezut sigur. Cronometrele nu mint, inselaciunea este in amonte.
Ma gandesc ca aceia care formeaza comisiile antidoping nu iau in calcul doar sanatatea concurentului, ci, vreau sa cred, si ideea de justitie si adevar care il face pe cel mai bun sa invinga.
Probabil ca nici acum nu m-am maturizat, de vreme ce am nostalgia unei competitii adevarate. Fie ea si doar din patru in patru ani.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
