Adrian Cioroianu este unul dintre cei mai mediatizati istorici contemporani, celebritatea sa datorandu-se in mare parte deselor iesiri in scena cu prilejul "disputei manualelor alternative".
Este reprezentant al tanarului val de istorici de la noi, calitate in care a incercat sa traseze mai jos coordonatele pe care se misca istoriografia contemporana.
- Calitatea de cadru universitar va permite desigur sa va faceti o idee despre traiectoria pe care se misca in prezent scoala romaneasca de istorie. Ce e nou in dinamica disciplinei pe care o predati?
Astazi, in istoriografia noastra, coexista cateva curente interesante: istoria mentalitatilor, istoria politica, istoria timpului prezent (concept frantuzesc, care insa nu inseamna acelasi lucru cu istoria contemporana).
De regula, istoria timpului prezent este cea a ultimelor decenii. In egala masura avem o scoala destul de serioasa, chiar daca a fost pusa din pacate, in anii '80 mai ales, sub zodia politicului - e vorba de istoria militara - avem scoli foarte bune de istorie antica, medievala.
Suntem unul dintre popoarele care isi pot gasi radacinile evolutiei lor in istoria antica. Faptul intr-adevar datator de speranta este diversitatea, existenta unui numar mare de preocupari si metodologii.
Daca pana in '89, sa zicem, istoria era integrata disciplinelor social-politice, cred ca in anii '90 ea a incercat macar sa iasa de sub lespedea grea a ideologiei si sa devina o disciplina (nu stiu in ce masura este stiinta), un obiect de atractie pentru multi dintre concetatenii nostri, care, chiar daca n-au studii de specialitate vor pur si simplu sa afle cate ceva din trecutul nostru.
Cred ca provocarea maxima pentru istoricul din ziua de azi este sa scoata la lumina exemplele bune, partile bune din istoria nostra politica.
Asta nu inseamna neaparat sa nu mai discutam despre personajele exponentiale ale istoriei noastre militare. Fara indoiala ca o sa discutam in continuare despre atefan cel Mare, despre Mihai Viteazul.
Dar in deceniile premergatoare epocii comuniste avem o multime de oameni politici ale caror biografii si destine merita cunoscute, pentru ca ele pot fi modele in aceasta stricta contemporaneitate in care noi ne propunem reconstructia unei clase politice.
Noi am avut oameni politici de marca in aceasta tara (Bratienii, de exemplu), n-am avut numai voievozi care au luptat cu turcii
- Sunteti adeptul demitizarii istoriei?
- Am dubii cu privire la existenta acestui curent. In primul rand pentru ca cel care l-a lansat, profesorul Lucian Boia, a avertizat cat se poate de clar ca, in definitiv, nu se poate demitiza o istorie. A o "demitiza" inseamna de fapt a pune un alt mit in locul celui extirpat.
Deci nu e vorba de a darama statui si mituri, ci de a fi lucizi. A fost un fals scandal acela iscat in jurul manualelor zise alternative (ele sunt optionale, ceea ce este altceva), care nici pe departe nu demitizeaza istoria nationala. Eu insumi sunt co-autorul unui astfel de manual si nu mi-am propus niciodata sa demitizez istoria; nu e posibil asa ceva. In schimb, a discuta cu detasare, a discuta cu simtul masurii si cu bun simt mai ales, cred ca este absolut necesar.
- Vorbeam mai devreme despre istoria recenta a secolului 20. La unsprezece ani de la revolutie ne lipseste inca acel studiu avizat al unui istoric autentic, de aceasta perioada ocupandu-se mai cu seama politologii.
- Cred ca ei au fost mai bine utilati, au avut instrumentele de lucru, cum se spune. La noi functioneaza ceea ce se numeste scoala anglo-saxona de politologie bine ancorata in secolul XX, si acest model anglo-saxon al politologului, al comentatorului politic - care nu e intotdeauna cel care apare la televizor si isi da cu parerea -, a gasit la noi o cale de patrundere favorabila dupa '90. In timp ce istoria a ramas, din nefericire, mai apropiata de ceea ce se facea in secolul XIX. Un istoric are intotdeauna dubii in a vorbi despre epoci aproape sau chiar prezente; va spune intotdeauna: "Eu fac istorie, nu fac politica".
- De aceste retineri sufera istoricul de pretutindeni sau doar istoricul roman?
- Discutam recent cu un istoric francez care spunea, printre altele, ca si la ei, profesorii de liceu mai varstnici se tem sa vorbeasca despre prezent, fiindca se tem ca ar iesi din sfera istoriei.
- E similara situatia cu cea a chirurgului obligat sa-si opereze mama, sotia sau copilul?
-Se poate pune si asa problema. Multi au impresia ca, vorbind despre deceniile recente, isi declara automat un partizanat politic. Vorbesti urat despre comunism sau vorbesti frumos, oricum ai face-o esti categorisit ca fiind fie ultra pro-american, fie nostalgic "rosu". In definitiv cred ca acesta este viciul fundamental al reflectiei noastre istorice: pe de o parte, istoricul n-a gasit curajul de a-si formula parerea, asumanu-si riscul de a fi catalogat astfel si, pe de alta parte, faptul ca nu a dobandit sau nu a primit instrumentele necesare unei detasari care sa-i permita sa vorbeasca despre prezent ca si cum ar veni din viitor.
- Care sunt zonele de studiu catre care se indreapta cu predilectie studentii Facultatii de Istorie?
- Prin natura preocuparilor mele am de-a face mai mult cu cei care se indreapta spre istoria contemporana, eu insumi avand doua cursuri de istorie contemporana in facultate. Dar chiar daca istoria contemporana pare a fi astazi fragmentul de istorie cel mai "comercial", sunt numerosi studenti buni care se duc spre domenii istorice mai putin comerciale: istoria Greciei antice, avem studenti interesati de istoria Africii negre sau de istoria Americii latine ori a Egiptului antic, chiar daca la noi e foarte greu sa incepi o cercetare serioasa in privinta faraonilor sau aztecilor. Dar sunt studenti care, poate din naivitate, or din pricina ca sunt mai visatori decat altii, o fac. Conteaza foarte mult acesti visatori intr-o cultura. Deseori ei dau tonusul vital oricarei culturi.
Acest material apare in Ziarul de Duminica, supliment cultural al Ziarului Financiar
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
