Proteste, dar...
Boierii Moldovei au protestat faţă de înjumătăţirea ţării. Dintre memoriile lor e de reţinut Anaforaua Obşteştei Adunări... pentru înstrăinarea Basarabiei, de la 26 octombrie 1812, care plânge dramatic „sfâşiata Moldovă.“ De reţinut, de asemenea, Protestul trimis de mitropolitul Moldovei Veniamin Costache Congresului de la Viena, la care l-a alăturat şi pe domnitorul Caragea al Ţării Româneşti. Sunt şi proteste adresate autorităţilor ţariste împotriva „brutalei anexări“, sunt plângeri precum cea din 12 februarie 1814 a mai multor boieri basarabeni adesată ţarului, sau alta adresată Sfântului Sinod rus, sau către „Împărătescul Ministerium“. Un memoriu este înmânat în aprilie 1818 ţarului Alexandru I, care vizitează Chişinăul.
Reacţia elitei româneşti împotriva anexării rămâne mult prea slabă. Avea dreptate mitropolitul Veniamin: „Pentru Bucovina, Ghica Vodă şi-a pierdut viaţa, şi noi pentru Basarabia nu facem nici măcar un protest“. Pe de altă parte, toţi erau conştienţi de adevărul vorbelor lui Metternich, ca răspuns la memoriul boierilor moldoveni către Congresul de la Viena: „orice încercare de a determina Rusia să retrocedeze Porţii teritoriul pe care dânsa l-a smuls în ultimul război ar fi azi fără scop şi ţintă“. Ţarul Alexandru I putea vizita în netulburare Basarabia în aprilie 1818, prilej cu care este promulgat noul regulament de administrare a Basarabiei. Un regulament care durează până în 1828, când se pune capăt autonomiei Basarabiei şi legile ruseşti încep să fie aplicate în toate domeniile.
Mai evidentă e reacţia maselor de ţărani care părăsesc Basarabia, refugiindu-se în dreapta Prutului. În primii ani sunt peste 5.000 de familii. Scrie Leon Casso: „Ei, ţăranii basarabeni îşi încărcau în grabă lucrurile lor de gospodărie în căruţe şi se îndreptau spre Prut, ca să treacă pe malul drept, spre a rămâne sub suveranitatea strălucitei Porţi“. Istoricul I. Varta citează multe mărturii de fugă peste Prut a românilor basarabeni.
Treptat, pe un fond de creare a unui sentiment popular de respingere a ocupantului, vor spori legăturile dintre boierii basarabeni şi cei din Principate. „La 1838, un Balş, cel mai bogat proprietar basarabean, un Sturdza, o Catinca Ghica, după mărturia călătorului german Kohl, primesc gazete din Iaşi, pe care le citesc slobod“ – scria istoricul Alexandru Boldur. În preajma Unirii Principatelor, la Chişinău se constituie „un partid al boierilor“, condus de Leon Casso, a cărui activitate e atent urmărită de autorităţile ţariste, mai cu seamă în 1863, în timpul răscoalei polonezilor.
Cea mai vie dovadă de conştiinţă naţională o dau intelectualii de dincolo şi de dincoace de Prut. Din Moldova au trecut în Basarabia numeroşi intelectuali, printre care mitropolitul Veniamin Costache, episcopul Meletie al Huşilor, vestitul pravilist Andronache Donici, poetul Beldiman, scriitorii Conachi, Hrisoverghi, Constantin Negruzzi, iar din Basarabia au trecut Prutul Alecu Donici, Alecu Russo, D.C. Moruzi, State Dragomir, Victor Crăsescu, B.P. Haşdeu, Zamfir Arbore, Constantin Stere. Trupe de teatru din Iaşi jucau la Chişinău şi în alte oraşe piesele lui Alecsandri şi Negruzzi. Actori însemnaţi ai scenei româneşti sunt văzuţi şi urmăriţi şi în Bsarabia: Matei Millo, Theodorini, P.S. Alexandrescu, N. Luchian, Bobescu, C. Bălănescu, fraţii Vlădicescu, Grigore Manolescu, Aristizza Romanescu. Aceasta cu toate dificultăţile de circulaţie stabilite de ruşi pe Prut.
Începând cu anii ’60 ai veacului al XIX-lea, multe trupe de actori profesionişti, în special de la Iaşi, au efectuat turnee cu spectacole în Basarabia, care au contribuit şi ele la menţinerea conştiinţei de neam în rândul românilor basarabeni. Un fapt pe care îl constata chiar guvernatorul general al Novorosiei şi Basarabiei, care îi scria guvernatorului Basarabiei: „Convingându-mă, spre regret, în timpul călătoriei mele prin oraşele Basarabiei din vara trecută că atât de dorita însuşire a limbii ruse de către moldovenii basarabeni evoluează extrem de lent şi că în mijlocul populaţiei se manifestă chiar simptomele unei rezistenţe faţă de politica de rusificare, eu consider – preciza el – că pentru anihilarea unor atare manifestări ale unui separatism nestins, o indulgenţă continuă faţă de montarea spectacolelor româneşti în oraşele guberniei ce v-a fost încredinţată, devine insuficient de întemeiată şi că atare activităţi urmează a fi permise cu o extremă circumspecţie sau cu consimţământul guvernatorului general.“
Altfel, puţini călători, puţine mărfuri, şi acelea de tranzit, puteau trece Prutul dintr-o parte în cealaltă. Carantinele pe care autorităţile vamale ruse le impuneau la tot ceea ce venea dinspre Principatele Române şi mai apoi dinspre România erau extenuante. Ne-o relatează chiar un călător şi om de ştiinţă rus, Anatol Demidov, în 1836.
Contactele mai intense dintre basarabeni şi românii din ţara liberă au loc doar în anii 1828-1934, în 1848, în 1853, când Principatele sunt ocupate de trupele ruseşti şi circulaţia nu mai este împiedicată de graniţe. La 31 iulie 1848, cancelarul rus Nesselrode constata de la Bucureşti că „revoluţionarii valahi vor să constituie sub denumirea de Regatul Român un nou stat, la formarea căruia ei îi invită şi pe fraţii lor din Moldova, Bucovina, Transilvania şi Basarabia.“
Reintegrarea sudului Basarabiei la România între 1856-1878, după Războiul Crimeei, readuce o parte a Basarabiei (circa 5.000 km2, cu 130.000 de locuitori) sub directa înrâurire a culturii române. Se înfiinţează în 1856, la Ismail, eparhia Dunării de Jos, la Bolgrad un liceu, tot la Ismail un gimnaziu, alte şapte şcoli urbane, iar în total 145 de şcoli. În octombrie 1859, Al.I. Cuza vizitează Cahulul, Bolgradul şi Ismailul şi dă o proclamaţie către românii de peste Prut: „Locuitori din Basarabia, venim printre voi ca domn şi ca părinte, ca să vă aducem bucurie şi vindecarea rănilor de care aţi pătimit până acum. Din ziua în care partea Basarabiei locuită de voi s-a lipit de vechea ei tulpină, ea s-a împărtăşit de toate bântuielile şi nevoile ce de mai mulţi ani au năvălit în această Ţară a Moldovei, atât de bună şi frumoasă! Însă şi pentru noi, ca şi pentru toţi, va răsări în curând ziua dreptăţii, după multele nedreptăţi despre care aţi avut a vă plânge“.
Mulţi basarabeni au aderat la mişcarea revoluţionară narodnicistă din Rusia: N. Zubcu-Codreanu, Z. Ralli-Arbore, V. Crăsescu, A. Frunză, C. Stere, P. Cazacu, Gh. Usinevici, dr. Buşilă ş.a. Salvându-se de persecuţiile ţariste, ei au emigrat în România, unde, alături de B.P. Hasdeu, D. Moruzi şi alţi basarabeni, au depus eforturi susţinute pentru a salva Basarabia de rusificare.
Reluarea Basarabiei de Sud de către Rusia în 1878 stârneşte reacţii vehemente din partea României. Mult mai puternice decât la 1812. Sentimentul naţional românesc se afirmase puternic în lupta pentru drepturi naţionale la mijlocul secolului al XIX-lea, în lupta pentru unire în 1859 şi pentru independenţă în 1877-1878. Şi acest sentiment naţional îşi face loc în politica externă a statului român. Un Memorandum, redactat de guvernul român, care circulă în toată Europa şi e citit şi la Congresul de Pace de la Berlin, denunţa nedreptatea făcută de Rusia românilor nu numai în 1878, dar şi la 1812. Numeroase articole, mai ales în presa germană şi engleză, au aspre critici la adresa Rusiei şi a poftelor sale expansioniste. Pretenţiile Rusiei în zona balcanică erau considerate, de exemplu, un jaf neruşinat (barefaced robbery) de către ziarul „Times“ din 20 iunie.
Acţiunile României împotriva cotropirii Basarabiei şi ecoul lor în opinia publică europeană determină Rusia să conducă prin diplomaţii săi în Europa o campanie contrarie. Ministrul de Externe Gorceakov nu ezită să facă presiuni la Bucureşti, direct către principele Carol I, pentru încetarea manifestărilor contra Rusiei. Congresul de la Berlin, la care reprezentanţii României, I.C. Brătianu şi M. Kogălniceanu, sunt ascultaţi, dar nu şi auziţi, acordă din nou Rusiei sudul Basarabiei. Pentru Rusia, reocuparea acestei regiuni era o chestiune de prestigiu, după înfrângerea diplomatică suferită prin Congresul de la Berlin, ceea ce îi redusese influenţa în Balcani, dar însemna, totodată, un însemnat câştig strategic. Prin deţinerea Basarabiei întregi Rusia controla gurile fluviilor Nistru şi Prut şi ajungea cu graniţa la Dunăre, pe braţul Chilia. Ea domina Marea Neagră şi putea visa la Strâmtori.
Reocuparea Basarabiei de Sud în 1878 întreţine în România un puternic curent antirus. Un ofiţer din Marele Stat Major austriac, într-o călătorie de documentare în România în 1878, nota: „după cedarea Basarabiei româneşti, dictate de Congres, întreaga populaţie – inclusiv ţăranul lipsit de cultură – este stăpânită de o stare de spirit foarte agitată împotriva Rusiei. În timpul prezenţei mele, tema Basarabia şi Dobrogea era discutată pretutindeni, iar ţarul era acuzat de călcarea cuvântului dat.“
Poziţia de forţă pe care Rusia ţaristă o arată faţă de România e resimţită ca o traumă de elita politică românească. Rusia e percepută ca „duşmanul natural“ al românilor, după o expresie a omului politic Take Ionescu, iar politica externă a României ajunge să fie, după expresia aceluiaşi, „politica fricii“, a fricii de Rusia şi de intenţiile ei. Pericolul rus ajunge să fie obsesia unei epoci şi a unor generaţii de români. Acest pericol va fi argumentul esenţial al încheierii tratatului României cu Puterile Centrale în septembrie 1883. P.P.Carp, ministrul României la Viena, avea grijă să nu menţioneze întregirea României cu Basarabia, pentru a nu tulbura atmosfera diplomatică a Europei, dar el visa la ea şi o pregătea mijlocind o alianţă cu adversarii Rusiei în Europa. Nici regele Carol I, în discuţiile sale diplomatice premergătoare aderării României la Tripla Alianţă, nu-şi ascundea dorinţele de a reuni într-o zi Basarabia la România.
FOTO: Alexander Mihailovici Gorchakov
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
