Basarabia – destinul unui ţinut de margine
Când e vorba de Basarabia simţi totdeauna nevoia să faci referire la istorie. Tocmai pentru că ea a fost şi a rămas o victimă a istoriei. Parte a Moldovei până în 1812, ea nu şi-a făcut probleme de identitate proprie. Avea aceeaşi viaţă istorică cu Moldova. Şi, în această ipostază, de principat autonom, se pregătea la mijlocul veacului al XIX-lea, împreună cu Valahia, să se aşeze pe un drum care o ducea spre modelul oferit de Europa Occidentală. Partea nordică a Europei, dezvoltându-se mult odată cu procesul de modernizare, era interesată să-şi lărgească sfera de influenţă şi piaţa de desfacere, extinzându-se spre Europa Centrală şi de Răsărit. O parte a Moldovei, ceea ce a început să se numească Basarabia, nu mai participă la această mare desfăşurare de linii de dezvoltare europene. E prinsă într-un alt cerc de putere, cu un destin diferit, doar întâmplător acelaşi cu al restului spaţiului românesc. „Centrul de greutate al Europei se află la Dunărea de Jos“, afirma Talleyrand, cel care a condus diplomaţia napoleoniană. Voia să spună că spaţiul românesc devenea interesant pentru Europa. Nu din acest motiv, Occidentul sprijină construirea la Dunărea de Jos a unei structuri statale viabile şi moderne, care a fost România modernă? Evident că da. Şi împotriva cui acorda acest sprijin? Exact împotriva Rusiei. Aşa a avut loc războiul Crimeii din 1853-1855. Un război care a îndepărtat Rusia de la Gurile Dunării şi care a îngăduit unirea Principatelor române.
Basarabia e implicată în tot acest proces nu ca martor, ci ca victimă. Într-o primă fază, Occidentul, reaşezând harta Europei aşa de tulburată de războaiele napoleoniene, e prea preocupat de rezolvarea chestiunile sale interne şi Rusia profită, extinzându-se până la Gurile Dunării, exact tăind în două Moldova. O parte, Basarabia, intră în componenţa Rusiei. Spre mijlocul secolului al XIX-lea Occidentul revine (Franţa în primul rând) şi o parte a Basarabiei se reîntoarce acasă. Atât cât să îndepărteze Rusia de la Dunăre. Slăbeşte din nou Franţa cu războiul ei cu Prusia, revine Rusia şi la 1878 reia Basarabia întreagă şi iese din nou la Dunăre. Conflictul Occidentului cu Rusia îngheaţă până la primul război mondial, care, în condiţii cu totul schimbate, determinate de revoluţia rusă, redeschide şi chestiunea Basarabiei. Ea se uneşte cu România. Până în 1940, când din nou, tulburându-se situaţia în Occident (căzând Franţa), Basarabia e reluată de Rusia sovietelor. Portdrapelul Occidentului e preluat de Germania lui Hitler şi Basarabia urmează destinul celui de-al doilea război mondial. Se reîntoarce la România, dar după 1944 se reîntoarce la Rusia lui Stalin. Cade comunismul în 1991, Basarabia pentru prima oară îşi ia destinul în propriile sale mâini, ca republica independentă Moldova. Aşa e şi astăzi, dar şansele ei de a rămâne astfel sunt aproape nule. Prea e mişcătoare zona.
Pacea de la Bucureşti, 16/28 mai 1812
Iată, în fuga condeiului, istoria unui ţinut de margine, un ţinut interpus între imperii şi vecin cu cel mai hrăpăreţ dintre ele. Expansiunea Rusiei ţarilor către spaţiul Mării Negre includea şi „planul dacic“ al Ecaterinei a II-a, adică stăpânirea ţărilor române, ceea ce ducea la controlul Balcanilor şi al Strâmtorilor. Napoleon I nu respinge ideea unor schimbări teritoriale urmare a unor înţelegeri între marile puteri.
Dar francezii nu aveau atunci prea multă putere în sud-estul Europei. De aceea, concomitent, ruşii tratează şi cu austriecii. La 31 mai 1808, la Petersburg, se încheie un acord austro-rus, prin care Principatele urmau a fi unite sub sceptrul unui frate al împăratului austriac – care se căsătorea cu marea ducesă Ecaterina a Rusiei. În acelaşi an, tratativele cu francezii le aduc ruşilor mai mult, prin înţelegerea secretă de la Erfurt, din 12 octombrie, ei obţinând din nou acordul lui Napoleon de anexare a Principatelor. Termenii erau cei din scrisoarea lui Napoleon către ambasadorul său la Petersburg, din 2 februarie 1808: „noi nu putem să ne ciocnim; lumea e prea mare. Eu nu voi insista ca dânsul [ţarul] să evacueze Moldova şi Valahia. Să nu insiste nici el ca eu să evacuez Prusia“.
Se părea că ruşii câştigaseră definitiv Principatele. Cu atât mai mult cu cât la 3 decembrie 1809 Napoleon recunoştea anexiunea rusească şi în faţa Corpului legiuitor al Franţei. Ruşii reiau războiul cu otomanii în 1809, trecând la sudul Dunării şi cucerind Turtucaia şi Silistra. La 15 aprilie 1810 ei notifică oficial încorporarea Principatelor. „Împăratul Alexandru doreşte foarte mult terminarea acestui război, dar, la încheierea păcii, consideră indispensabil să obţină întreaga suveranitate asupra provinciilor Moldova şi Valahia“, comunica patru zile mai târziu ministrul american la Petersburg, viitorul preşedinte J.Q. Adams.
Contele Rumeanţev scria la 20 iulie 1810: „M.S. Împăratul, considerând Moldova şi Valahia ca provincii ale imperiului său şi care, prin urmare, vor fi administrate cu legile imperiului său, a hotărât să suprime în aceste teritorii executarea drepturilor ce sunt practicate numai în Turcia... Orice individ născut în aceste provincii nu trebuie să fie considerat altfel decât un supus rus.“ Cu condiţia ocupării celor două principate, la 15 mai 1810 ruşii propun pace otomanilor. Aceştia acceptă tratativele, dar refuză cedarea. Tratativele încep totuşi la 19 octombrie 1811, mai întâi la Giurgiu, apoi la Bucureşti, la Hanul lui Manuc. Punctele de vedere rămâneau ireconciliabile. Ambasadorul Franţei la Istanbul, La Tour-Maubourg, îndemna pe otomani să reziste presiunilor ruseşti până la începerea campaniei franceze contra ruşilor. La Bucureşti delegaţii otomani rezistă cu greu pungilor de aur ruseşti generos oferite. Deja, în noiembrie, ei acceptau cedarea zonei sudice a Moldovei, cu Cetatea Albă, Ismail şi Chilia. În literatura istoriografică s-a vorbit de o scrisoare pe care Napoleon a trimis-o sultanului prin care acesta îl sfătuia să nu cedeze Principatele ruşilor, deoarece el tocmai se pregătea să atace Rusia. Scrisoarea ar fi căzut în mîinile dragomanului Dumitrache Moruzi, care nu a dat-o sultanului, ci fratelui său Panaiot, care la rândul lui a vândut-o ruşilor. Greu de acceptat această versiune. Ruşii aveau tot felul de alte posibilităţi să afle de campania pe care o pregăteau francezii contra lor. Dacă cei doi fraţi au fost decapitaţi la încheierea păcii, a fost pentru că otomanii au vrut să dea vina pe cineva pentru pierderile teritoriale în favoarea ruşilor.
Considerându-l pe generalul Kutuzov, aflat la Bucureşti, prea bătrân şi lipsit de energie – pe care şi-o consuma cu nurii femeilor din saloanele oraşului –, ţarul l-a delegat pentru începerea tratativelor de pace pe amiralul P.V. Ciceagov. Furios, Kutuzov a grăbit negocierile, acceptând doar Moldova de dincolo de Prut, care de acum înainte va lua numele de Basarabia. Este şi concesia ultimă pe care o face Ahmet-paşa generalului-conte rus Langeron: „Nu sunteţi jenaţi, voi, care deţineţi un sfert de glob, de disputa pentru un petec de pământ [fâşia dintre Siret şi Prut], care nu vă este necesar? [...] Eu vă ofer Prutul, nimic în plus; Prutul sau războiul [...] Ismailul singur vă răsplăteşte războiul şi aveţi încă patru fortăreţe şi o superbă provincie.“
La 22 martie 1812, Alexandru I e de acord cu graniţa pe Prut „până la vărsarea lui în Dunăre“. Tratatul e semnat la 16/28 mai 1812, la Bucureşti, la Hanul lui Manuc, un armean cu relaţii şi în lumea otomană şi printre ruşi. Articolele IV şi V rup din Moldova o suprafaţă de 45.630 km2 şi o populaţie de 482.630 locuitori, dintre care români erau 419.240, respectiv 86%. Art. IV preciza: „Prutul, din punctul unde acest râu pătrunde în Moldova până la confluenţa lui cu Dunărea, apoi începând din acest loc, malul stâng al acestui din urmă fluviu până la Chilia şi la vărsarea sa în Marea Neagră, vor forma definitiv hotarul celor două imperii“. Erau precizate regimul insulelor de pe Dunăre, ridicările de fortificaţii, regimul de navigaţie al vaselor comerciale.
Rusia confirma, odată în plus, tendinţele sale expansioniste. În secolul naţionalităţilor, secolul al XIX-lea, când toate popoarele căutau să se unească în state naţionale, românii se vedeau despărţiţi şi frânţi între imperii. Fr. Engels condamna vehement actul răpirii Basarabiei: „Dacă pentru cuceririle Ecaterinei şovinismul rus mai găsise unele pretexte – nu vreau să spun de justificare, ci de scuză –, pentru cuceririle lui Alexandru nu poate fi vorba de aşa ceva. Finlanda este finlandeză şi suedeză, Basarabia – românească, iar Polonia Congresului – poloneză. Aici nici vorbă nu poate fi de unirea unor neamuri înrudite, risipite, care poartă toate numele de ruşi, aici avem de-a face pur şi simplu cu o cucerire prin forţă a unor teritorii străine, pur şi simplu cu un jaf.“
Pierderea Basarabiei, a unei jumătăţi de ţară, Ţara Moldovei, e foarte greu resimţită. Dintr-o dată, scrie istoricul basarabean I. Varta, „s-a diminuat în mod esenţial potenţialul economic, aceste ţinuturi constituind grânarul ţării”. Cea mai gravă consecinţă a actului de la 1812 a constituit-o însă, după acelaşi istoric, înstrăinarea pentru o perioadă îndelungată a românilor basarabeni de restul neamului românesc. Cronicarul Manolache Drăghici (1801-1887), în lucrarea Istoria Moldovei pe timp de 500 de ani. Până în zilele noastre (Iaşi, 1857), descria momentul acesta dramatic: „Ceasurile acelea – scrie el – au fost de plângeri, un timp neuitat pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului de la un capăt la altul, mergând şi revenind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luare de ziuă bună de la părinţi, de la fraţi şi de la rudenii, cu care crescuse şi vieţuise dimpreună până în vremea aceea când se despărţeau unii de alţii pentru totdeauna“.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
