Vestea că a murit şi al doilea dintre fraţii Strugaţki, Boris, după ce Arkadi părăsise această lume încă din 1991, m-a făcut să reflectez la multe. Mi-am amintit mai întâi, inevitabil, cum am ieşit de la "Călăuza" lui Andrei Tarkovski, în 1980.
Copleşit. M-am dus ţintă acasă şi am scris câteva pagini, al căror început mi-l amintesc prea bine: "Cu creionul în mână, aşa ar trebui urmărit!" Desluşisem - după mintea mea - o mulţime de chei ale filmului şi în orice caz eram 100% sigur, cum sunt până azi, că niciun cadru nu era întâmplător şi niciun obiect (de pildă o seringă plutind în apa de câţiva centimetri) nu se era acolo doar ca să fie, ci îndeplinea un rol foarte precis.
Abia în 1985, în Almanahul Anticipaţia - renăscut zilele trecute - am dat de nuvela "Picnic la marginea drumului", a fraţilor Strugaţki, despre care ştiam că a stat la baza filmului. Am citit-o cu o uimire crescândă, căci era cu totul altceva! Niciodată "adaptare după" nu mi s-a părut mai vag, mai generic, cu excepţia filmului "Glissando", al lui Mircea Danieluc, crescut exponenţial din modesta povestire "Omul din vis" a lui Cezar Petrescu.
Dacă în film (comentez în ordinea cronologică a percepţiei mele) Zona şi tot ceea ce se întâmplă în jurul ei ţin de fantastic, simbolistică, filozofie - în proza fraţilor Strugaţki este vorba despre o adevărată industrie a comerţului cu suveniruri! Singurele elemente comune sunt cele trei personaje principale şi, fireşte, ideea iniţială: cândva, nişte extratereştri s-au oprit pe-aici, nu altfel decât ne oprim noi undeva în natură să mâncăm ceva. "Vestigiile" pe care le descoperim noi fascinaţi nu sunt decât banalele resturi ale unui "picnic la marginea drumului".
Nuvela este categoric la nivelul filmului - fiecare în genul respectiv - dar e altă poveste, cu altă morală. Sigur că am căzut în capcana de a spune: "Mamă!, ce profunzime a putut să scoată Tarkovski dintr-un text SF amuzant!" Mult mai târziu am aflat că scenariul filmului a fost scris tot de sclipitorii fraţi...
Ceea ce mă aduce în fine la subiectul acestor rânduri. Am o deferenţă sobră pentru artiştii care, obsedaţi de o idee, un sentiment ori o imagine, insistă asupra ei, de exemplu pictând toată viaţa grădini suspendate. Dar nutresc o admiraţie efervescentă, nelimitată şi geloasă faţă de cei care sunt în stare să descopere variate subiecte şi forme de exprimare, capabili - iată - chiar să trateze în moduri complet diferite un acelaşi subiect.
Fără îndoială, de aceea îl iubesc atât de mult pe Marin Sorescu, cel care după ce se consacra într-un stil căuta (şi găsea!) altul, în care să fie la fel de inspirat. Şi pe Robert de Niro, care poate fi orice şi oricum, sunt sigur că poate juca şi un copac. Şi pe Mozart, când jucăuş, când romantic, când posedat, când funebru.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
