7 zile fără/ de Monika Peetz

Abia întoarse din pelerinajul lor de la Lourdes, doamnele de marţi pornesc într-o nouă aventură. Cinci prietene, cinci personalităţi atât de diferite, dar urmărite de acelaşi gând: să lase în urmă agitaţia lumii în care trăiesc, să scape de griji, să slăbească. Aşa sună porunca. Iar noua lor aventură se va dezlănţui la Achenkirch, un castel izolat, transformat în hotel, o împărăţie a curelor de slăbire. Şapte zile fără distracţii. Fără telefon, fără internet, fără bărbaţi, fără familie, fără serviciu. Dar, din păcate, şi fără mâncare. Cel puţin teoretic. Chinurile foamei, regulile stricte şi problemele din ce în ce mai sâcâitoare le împing să recurgă la tot felul de tertipuri, ameninţând serios succesul escapadei lor. În loc de relaxare – neînţelegeri, certuri şi nopţi albe. Iar Eva se va confrunta cu cea mai grea încercare din viaţa ei. Şi va descoperi că există secrete de familie de care e bine să nu încerci să te apropii niciodată...

– Oare Judith o mai avea în cap şi altceva în afară de bărbaţi?

– Cum i se vâra în suflet lui Falk!

– Jenant.

Judith îşi imagina comentariile lor. Se retrăsese într-un colţ discret, din afara castelului. În singurătate. Lor le venea uşor să vorbească. Estelle era fericită cu soţul ei, regele farmaciilor, Eva îl avea alături pe Frido, Kiki pe Max şi Greta, iar Caroline trăia o idilă. Fără nicio îndoială. În timp ce ea, Judith, nu avea nici secrete şi nici iubiţi la care să se gândească înainte să adoarmă. Trecuseră doi ani de când nu mai avusese nicio bucurie şi îşi dăduse toată silinţa să se împace cu noua ei existenţă de persoană solitară. Se despărţise de patul lui Arne, monstruos şi greoi, redecorase locuinţa cu ajutorul unei consultante Feng Shui şi îşi găsise de lucru la Luc, în Le Jardin. Servirea clienţilor i se părea cea mai adecvată formă de ispăşire a păcatelor. Dar totul era zadarnic. Singurătatea o măcina.

Dintr-odată, o lumină s-a aprins de la sine. În lupta lui continuă de reducere a cheltuielilor de întreţinere, Falk montase senzori de prezenţă şi în zona exterioară, care să aprindă şi mai ales să stingă becurile, când nu mai mişca nimic.

– Ei, lasă că nu e vorba de răutate în ceea ce ţi-au reproşat, s-a auzit o voce.

În lumina felinarului a apărut Kiki.

– Crede-mă, am încercat din răsputeri să văd şi partea bună a noii mele existenţe, s-a apărat Judith. Ştiu ce înseamnă să iei micul dejun de una singură, să nu fii pe nicio listă de telefoane preferenţiale, să cumperi de la supermarket casolete cu mâncare pentru o persoană, să pui doar o farfurie pe masă, să-ţi îngheţe picioarele în pat şi să nu sară nimeni să prindă păianjenul gras cuibărit după cadă.

– Când îţi cauţi un partener, trebuie să o faci cu dezinvoltură, i-a sugerat Kiki. Şi lucrurile se întâmplă de la sine.

Judith avea îndoieli. Teoria era valabilă în cazul lui Kiki, care nu s-a putut plânge niciodată de lipsă de atenţie din partea bărbaţilor. Ea, în schimb, nu avea nici pe departe acelaşi vino-ncoace.

– Habar nu ai cu câtă dezinvoltură am ieşit singură la cină prima dată, i-a mărturisit Judith, străbătută de un fior.

Peggy fusese singura ei parteneră de conversaţie, o chelneriţă evident deprimată, care, simţind-o lovită de aceeaşi soartă, între două feluri de mâncare i-a servit şi povestea vieţii ei irosite. „Bărbaţii… un capitol închis. Acesta e adevărul. Am patru fii şi doi foşti soţi. Şase rataţi. Stă scris în gene.”

În ceea ce o privea, Judith atinsese punctul culminant al propriului său declin într-o seară de Crăciun, lângă bradul familiei fratelui ei mai tânăr cu opt ani. În postura de mătuşă solitară, uşor excentrică, năpădită de un amestec de senzaţii de naftalină şi disperare, cu o aură de fată bătrână. După care ce altceva mai putea să urmeze decât veşnicul deux-piece liliachiu, învăluit în apă de colonie pe măsură, desăvârşindu-şi astfel metamorfoza într-o respectabilă vieilledame.

– La ce bun să trec singură prin viaţă? O enormă risipă, a mai comentat ea. Să îmi irosesc cei mai buni ani într-un mare şi cenuşiu nimic.

– Poţi să ai o viaţă minunată şi în lipsa unui bărbat, a insistat Kiki, plină de convingere. Am citit eu. Într-o revistă, a adăugat, cu jumătate de gură.

Kiki era o legendă vie în rândul doamnelor de marţi pentru viteza cu care se perindau bărbaţii în viaţa ei. Iar în ceea ce privea singurătatea, era departe de a fi vreo expertă. Şi Judith ştia foarte bine asta.

– Viaţa mea a cam trecut, cam jumătate din ea, mai bine zis, a mai adăugat Judith cu tristeţe, şi nimic din ceea ce fac nu merită vreo atenţie.

– Şi eu sunt în aceeaşi situaţie, a asigurat-o Kiki.

– Există doi oameni care te iubesc, i-a răspuns Judith.

Kiki a privit-o cu neîncredere.

– Iubirea face parte din viaţă, aşa ca furtuna şi valurile de caniculă, s-a însufleţit Judith. În cazul meu, toate sunt călduţe.

Apoi s-a lăsat tăcerea. Senzorul a decis că nu se mai petrecea nimic important şi a stins becul. Printre umbrele din depărtarea burgului, stâncile de calcar străluceau în razele lunii.

Judith s-a ridicat brusc şi a început să sară de pe un picior pe altul şi să dea din braţe, ca şi cum ar fi vrut să-şi ia zborul.

– Ce-i asta? Un ceremonial de dragoste africană? a întrebat-o Kiki.

– Încerc să declanşez lumina, a mormăit Judith. Vreau să-ţi arăt ceva.

Kiki a ridicat mâna, cu calm. Lumina s-a aprins imediat. Chiar şi în ce privea senzorii electrici, Kiki avea mai mult succes, când îşi dorea să atragă atenţia. Însă nimic nu era veşnic. Judith a scos din buzunarul pantalonilor un obiect bine înfăşurat.

– Promite-mi că n-ai să râzi de mine.

A despăturit cu grijă obiectul din catifeaua roşie care îl proteja şi a scos la vedere o piesă metalică de formă neregulată, un talisman de care nu se despărţea niciodată. Pentru ca totul să îi meargă bine.

– Plumb topit şi turnat în apă rece. De Anul Nou, i-a explicat ea. Oracolul nu a dat greş niciodată. Nici când l-am cunoscut pe Arne, nici când s-a îmbolnăvit, nici când s-a petrecut povestea cu Philipp.

Kiki şi-a dat toată silinţa să găsească vreo semnificaţie în bulgărele acela diform.

– Judith, doar nu crezi cu adevărat în aşa ceva?

– De ce nu aş crede?

– Până şi gunoiul menajer poate dezvălui mai mult. Cu cât conţine mai multe ambalaje de produse gata preparate, cu atât e mai ridicată prezenţa lipidelor din sânge. Şi cu atât mai repede te apropii de sfârşit.

Judith a gemut. Sărbătorise revelionul la Estelle, împreună cu Eva şi Caroline. Şi atunci îi fusese extrem de greu să-şi convingă prietenele prozaice să se apuce de turnat plumb. Caroline sărise cu gura – plumbul topit este extrem de toxic şi nu trebuie inhalat, sub niciun motiv, Estelle şi-a făcut griji, înainte de toate, ca stropii de plumb topit să nu ajungă pe masa ei Chippendale. Iar Eva era ocupată cu serviciul de intervenţii rapide. Nu, nu la spital, ci pe stradă, unde Frido şi cei patru copii trăgeau cu petarde. În fiecare an, Frido făcea un drum special în Belgia, ca să cumpere pe sub mână artificii, cu denumiri de-a dreptul fantasmagorice, spre exemplu, „chirăitura bucătăresei”.

– Bine că nu se duce în Polonia, să se aprovizioneze cu „Fajerwerki”, care sunt şi mai periculoase, ofta Eva.

De când lucra din nou în spital, Eva era tot mai îngrozită de câte accidente se petreceau. Prin urmare, era foarte ocupată să le pună celor patru copii ai lor ochelari de protecţie, pentru ca fiecare să poată întâmpina Anul Nou cu amândoi ochii şi cu toate cele zece degete.

Dar Judith îşi impusese capriciul. Ca pe urmă să fie la un pas să regrete, văzând cât de puţin creative se dovedeau prietenele sale în interpretarea formelor plăsmuite din topitura de plumb.

– Fier vechi! exclamase Estelle, spontan, când Judith scosese forma răcită din apă. Tatăl meu făcea colecţie. Fierul vechi îl recunosc fără nicio greutate. Şi semnifică prosperitate.

Nici Carolinei nu îi venise vreo idee mai strălucită.

– Aduce puţin cu pisica persană a vecinilor noştri.

– Înainte sau după ce a văzut BMW-ul de aproape? se interesase Estelle.

Judith îşi punea acum mari speranţe în talentul lui Kiki. Care îşi dădea toată silinţa să surprindă ceva pozitiv.

– Un proteu? s-a încumetat ea.

– Partea de sus simbolizează o inimă, a subliniat Judith, cu importanţă. De asta mi-am dat seama de la bun început. Iar partea de jos, franjurată, a rămas o enigmă. Până să ajungem aici.

Judith a ridicat mâna în care ţinea bucata de plumb. Franjurii aceia se suprapuneau perfect peste silueta stâncilor de calcar.

Kiki a înţeles încotro bătea.

– Nu-i un simbol. Ci mai degrabă harta de localizare a unei comori.

Judith a clătinat din cap.

– Încerc să înţeleg mesajul. Dar în niciun caz nu poate fi vorba de Hagen Seifritz, nu?

Kiki a încremenit.

– S-ar părea că şi tu crezi în povestea dispariţiei fetelor.

– Toate legendele vechi au un sâmbure de adevăr, i-a confirmat Judith bănuiala.

Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels