Încă din primele momente în state precum Missouri sau Illinois devine evident faptul că fermierii americani îşi pariază toţi banii pe soia şi pe porumb. Pe sute de kilometri peisajul de pe marginea şoselelor este neschimbat: lanuri de porumb înalte de 2 metri sau plantaţii de soia.
La 500 de kilometri (290 de mile) la sud de Chicago, în localitatea Auburn din statul Illinois, familia lui Tim Seifert (54 de ani) face de aproape 70 de ani agricultură şi, ca niciunul dintre fermierii din regiune, nici ei nu încalcă regula nescrisă a specializării pe porumb şi pe soia.
Deşi, misiunea istorică a oricărui fermier a fost să îşi asigure mâncarea pentru el şi pentru familia sa, această regulă nu mai stă în picioare în fermele americanilor din „Cordonul Porumbului“
Aici nu mai este vorba despre subzistenţă, semisubzistenţă sau agricultură familială, ci despre industrializare, specializare şi marje de profit.
În timp ce în mai toate fermele din România se pot găsi animale sau plantaţii de legume şi fructe care îi scutesc pe fermieri de drumurile zilnice în supermarketuri, în curtea lui Tim Seifert singurele animale sunt un Saint Bernard şi o duzină de găini. În fermă nu este niciun porc, vacă, gâşte sau alte păsări de curte. Între casa în care locuieşte fermierul şi lanurile sale de porumb sau de soia sunt doar câţiva metri şi o fâşie de peluză.
Peisajul arată clar că baza agriculturii americane este exploataţia industrială, ceea ce explică diferenţele de productivitate faţă de România. La porumb, recolta medie din Statele Unite este de 9 tone/hectar în această toamnă, iar în România rezultatele sunt la jumătate.
„Porumbul este rege aici iar cultura creşte prin rotaţie cu cea de soia. Grâul în schimb nu îmi aduce niciun fel de bani în comparaţie cu porumbul care îmi aduce profit“, a explicat Tim Seifert, la ferma sa în cadrul unei întâlniri cu jurnalişti din Europa şi Asia, organizată şi susţinută de producătorul de seminţe Monsanto.
Preferinţa americanilor pentru aceste două culturi generatoare de profit este evidentă.
Statele Unite ocupă prima poziţie la nivel mondial pentru recolta totală de porumb, iar la soia supremaţia este disputată în acest sezon cu Brazilia.
A ajuns la 1.200 de hectare în trei generaţii
Seifert a ajuns să facă afaceri cu o fermă RTR Farms de 1.200 de hectare abia după ce tatăl şi bunicul său au extins treptat operaţiunea începând de la o bază de câteva sute de hectare. Acum fermierul pregăteşte pasul către a patra generaţie de antreprenori în agricultură din familia sa. El nu are tot terenul în proprietate, o parte este lucrat în baza contractelor de închiriere sau arendă. „Am 22 de proprietari care depind de mine“, a mai spus Seifert.
Antreprenorul american reuşeşte să îşi gestioneze afacerea cu numai doi angajaţi, un parc de utilaje în care a investit mai bine de 1 milion de dolari şi cu soţia sa, care este contabil cu jumătate de normă în fermă.
Afacerea este una tipică într-o zonă în care suprafaţa medie a unei exploataţii este de 800 de hectare (2.000 de acri).
Spre comparaţie, în România gradul de compactare al terenului este de 200 de ori mai mic, cu o medie pe fermă de numai 3,5 hectare. Totuşi, în categoria fermelor industriale, media de suprafaţă este comparabilă. „Aici sunt unele dintre cele mai bune terenuri din lume“, a mai spus Tim Seifert.
90% OMG
Aproape 90% din terenurile fermei din Auburn sunt acoperite cu seminţe de porumb şi soia modificate genetic, o tehnologie care de mai bine de un deceniu stârneşte controverse aprinse în Europa şi care este puternic reglementată în ţările din blocul comunitar.
Spre exemplu, în România este aprobat un singur tip de porumb modificat genetic aşa-numitul MON-810, dar care a acoperit anul acesta sub 1% din suprafaţa însămânţată, fiind preferat de numai doi agricultori.
Pe cele 600 de hectare de teren acoperite cu porumb, Tim Seifert foloseşte seminţele de porumb din categoria produselor modificate genetic ce asigură material rezistent la două tipuri de erbicide şi imun la atacul mai multor tipuri de insecte.
Furnizor pentru industria bioetanolului, zootehnia din Texas şi restaurantele din Chicago
Deşi a susţinut că nu are niciun fel de temere în privinţa acestei tehnologii, fermierul a adăugat şi că recoltele sale de porumb nu ajung direct pe mesele americanilor, ci pe liniile de producţie ale fabricilor de bioetanol sau ca furaje în fermele de vaci din Texas.
În schimb, pentru livările pe care le face către mai multe restaurante din Chicago, agricultorul american foloseşte un soi de porumb alb convenţional.
Ferma RTR dedică acestui segment 120 de hectare, adică 10% din total, iar miza acestei afaceri este asigurarea materiei prime pentru bucătăriile în care se fac lipiile de taco, un produs asemănător cele folosite în Europa pentru preparate precum gyros sau shaorma.
„Marfa o vând la câţiva kilometri de fermă la silozurile traderilor. Nu lucrez doar cu unul singur. Spre exemplu livrez către Archer Daniel Midlands (deţin 80% din Alfred Toepfer, prezent şi în România - n.red.) sau CHS“, a mai explicat Seifert.
Management al riscului prin asigurări şi Bursă. Break-even la 8 tone/hectar
Fără sistem de irigaţii, afacerea lui Tim Seifert este la fel de expusă „capriciilor“ vremii în aceeaşi măsură în care sunt şi exploataţiile antreprenorilor din România.
Cu toate acestea, americanul are la dispoziţie instrumente la care afacerile agricole locale nu au acces. Printre acestea se numără un sistem de asigurări extins, dar şi posibilitatea de a-şi acoperi o bună parte din riscul de preţ prin tranzacţiile făcute prin intermediul Bursei din Chicago.
„Riscul fermierilor este imens astăzi. Deja am început să mă gândesc că nu plouă. Am pierdut 5%-10% faţă de ce estimam cu o lună în urmă. Nu am niciun control asupra preţului. Singurul element pe care îl pot controla este volumul şi pe asta trebuie să mă concentrez“, a mai spus el.
Calculele agricultorului sunt simple, la o productivitate de 8 tone de porumb/hectar, adică încasări de 620 de dolari (460 euro/hectar), informaţiile contabile ale fermei RTR indică break-even-ul, adică un nivel al costurilor egal cu cel al veniturilor. „Costurile mi-au crescut cu 30% în ultimii cinci ani şi de aceea misiunea mea este să produc mai mult an de an.“
După dezastrul de anul trecut, atunci când producţia americană de porumb a coborât cu 15% în urma unei secete prelungite, condiţiile meteo au fost iar de partea agricultorilor în această toamnă.
Producătorul din Illinois aşteaptă o recoltă medie de 15 tone/hectar (256 de buşeli/acru), ceea ce înseamnă încasări de 0,75 milioane de dolari din suprafaţa acoperită cu porumb, potrivit calculelor ZF.
Preţul unui hectar de ogor american a ajuns la 40.000 de dolari
Extinderea afacerii lui Seifer este direct dependentă atât de banii încasaţi din producţia sa agricolă, cât şi de mersul pieţei terenurilor arabile din Statele Unite. Pe fondul creşterii accelerate a preţurilor materiilor prime agricole din ultimii trei ani, pe fluxurile internaţionale de informaţii se vorbeşte deja despre o posibilă bulă speculativă a terenurilor agricole.
„Acum preţul pe acru a ajuns la 14.000 de dolari (40.000 de dolari/ hectar). În urmă cu cinci ani era 6.000 de dolari/acru (15.000 de dolari/hectar), iar acum 20 de ani preţul era 2.000 de dolari/acru (5.000 de dolari/hectar)“, a mai afirmat agricultorul.
În consecinţă, Seifert se concentrează pe menţinerea contractelor de arendă sau de închiriere pe care le are în derulare. El semnează înţelegeri an de an în două forme. Fie închiriază suprafeţe pentru 600 dolari/acru (1.500 de dolari/hectar), fie semnează întelegeri printr-un sistem în care arendaşul şi proprietarul împart riscul, contribuind proproţional atât la cheltuieli, cât şi la câştiguri. „Pot să pierd suprafeţe în fiecare an, de aceea este important să am o relaţie personală cu proprietarii“, a subliniat Tim Seifert.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
