Citeam zilele acestea ca noul ministru de finante este nemultumit de nivelul de colectare al taxelor la bugetul de stat si va lua “masuri drastice”. Pana aici nimic spectaculos, mai ales pentru un cititor-posesor de nivel mediu de cunostinte fiscale si economice. Mai mult, poate parea o declaratie din categoria celor cu care mai marii tarii ne-au obisnuit deja in momentele in care doresc sa impresioneze publicul. As mai putea adauga, mai ales din partea unui ministru care a fost acuzat deja de declaratii naive si a fost primit cu scepticism in diversele medii economice si politice din cauza varstei (in opinia mea) si in ciuda unui CV care (poate) ar trebui sa conteze.
La o analiza mai atenta insa, este de remarcat si apreciat faptul ca noul ministru nu si-a inceput mandatul cu promisiuni de genul reformarii intregului sistem legislativ fiscal, cu modernizarea si rescrierea legilor fiscale intr-o maniera mai supla etc. etc.– promisiune care a devenit oarecum goala de continut prin frecventa cu care a fost livrata de multitudinea de ministri de finante care s-au tot perindat de-a lungul ultimilor ani.
Afirmatia poate fi cu atat mai interesanta cu cat toata lumea stie ca desi din punct de vedere ierarhic ANAFul se afla in subordinea directa a ministrului finantelor, nici un ministru de finante nu a coordonat in mod real activitatea sa si nu a putut impune schimbari reale la nivel de ANAF pana acum, acestea fiind aproape in intregime politic agreate si implementate.
Mi-as permite sa mai adaug faptul ca desi (aparent) simplista la prima vedere, afirmatia surprinde in mod sintetic problema reala a sistemului fiscal romanesc: si anume aceea ca nu avem neaparat o problema de legislatie fiscala (fara a afirma prin acesta ca avem o legislatie perfecta), ci avem o problema fundamentala de control si prin urmare, o problema majora de colectare.
In consecinta, daca noul ministru al finantelor chiar crede ca avem o problema de control si implicit una de colectare a taxelor – asa cum pare sa indice afirmatia domniei sale, si daca chiar poate sa accepte faptul ca in Romania, conformarea voluntara este un deziderat pe care foarte probabil nu il vom atinge pe perioada mandatului sau si daca chiar are libertatea politica de a face schimbari, atunci ar trebui sa se concentreze pe identificarea unei metodologii ample si moderne de control pozitionate onest fata de contribuabili.
Fara a avea pretentia de a detine adevarul suprem si mai ales cu intentia clara de a preciza ca prin metodologie moderna de control in nici un caz nu ma refer (numai) la deja celebra sintagma de “lupta cu evaziunea fiscala” – slogan de care foarte probabil toata lumea s-a saturat, o sa imi permit in cele ce urmeaza cateva sugestii.
Inainte de toate, o sa fac precizarea ca in economiile mature cu sisteme fiscale (inclusiv de colectare) eficiente, autoritatile fiscale si contribuablii nu se afla permanent pe pozitii de lupta asa cum se intampla in Romania – fie ca unii sau altii o recunosc deschis sau nu. Fara a fi prieteni la catarama – pentru ca pana la urma fiscul in orice stat are menirea principala de a asigura sursele de finantare a cheltuielilor publice prin colectarea taxelor – au totusi pozitii si comportamente corecte unul fata de altul (cel putin in majoritatea covarsitoare a cazurilor), bazate pe o practica indelungata de conlucrare.
Prin urmare ce e de facut in Romania pentru a se ajunge la o astfel de conlucrare corecta intre actorii principali care trebuie, fiecare in felul sau, sa asigure resursele bugetare? Ce e de facut mai ales depasind nivelul unei afirmatii pompoase de genul ‘sa ne modernizam sistemul fiscal’?
Cred ca cel mai important aspect de la care ar trebui sa se porneasca este renuntarea la prostul obicei de a face modificari doar cu gandul la un termen scurt. In consecinta, cred ca noul ministru de finante ar trebui sa isi ia un timp de analiză – inainte de a face orice propunere cu privire la imbunatatirea sistemului de colectare si ar trebui sa vada daca:
1. Exista metodologii de control stabilite de exemplu in functie de specificitatile diferitelor industrii/domenii de activitate? – o astfel de abordare ar presupune in primul rand o analiza a tranzactiilor si spetelor fiscale specifice fiecarei industrii realizata la nivelul central al ANAF; urmarea imediata a unei astfel de abordari ar fi pe de o parte un grad ridicat de specializare a inspectorilor fiscali care merg in control si o identificare mai rapida a spetelor cu probleme (acolo unde si mai ales daca in mod real ele exista) si implicit o colectare mai buna; pe de alta parte abordarea ar avea avantajul de a trata in mod corect si uniform contribuabilii apartinand aceluiasi domeniu de activitate si de a evita abuzurile care sunt frecvente in practica si care sunt vizibile mai ales in cazul tranzactiilor sofisticate si complexe pe care fiecare inspector fiscal le interpreteaza cum doreste si mai ales in functie de expunerea practica pe care o are si care de multe ori poate sa fie inexistenta pe anumite industrii.
2. Exista un sistem echitabil de stabilire a planului de control lunar/trimestrial/semestrial/anual? – analiza pe acest palier ar trebui sa-i permita noului ministru sa identifice in primul rand daca in mod real exista companii/industrii/domenii care nu sunt controlate cu anii, dincolo de termenele de prescriptie dupa care fiscul isi pierde dreptul de a mai interveni – dupa cum afirma frecvent surse din mass media; o astfel de abordare ar aduce in primul rand avantaje autoritatilor fiscale pentru ca ar trebui sa elimine perceptia de mici si/sau mari aranjamente si tunuri care se practica si ar fi si o metoda prin care gradul de conformare voluntara ar putea fi imbunatatit din moment ce toata lumea ar trebui sa inteleaga ca mica/marea intelegere nu mai functioneaza. De asemenea, ar trebui ca rezultatele unei astfel de analize si actiunile in consecinta care se vor cristaliza, sa-i ofere contribuabilului perspectiva asupra consecintelor comportamentului fiscal corect vs. a unuia incorect.
3. Exista inspectori fiscali suficient de bine pregatiti? – raspunsul la acesta intrebare trebuie obtinut si mai ales analizat si prin prisma comentariilor de la punctual 1. de mai sus. Este adevarat ca inspectorul fiscal in calitatea sa de functionar public are apanajul judecatii profesionale – acesta este un dat, corect dealtfel, pe care toata lumea trebuie sa-l accepte. Pe de alta parte conferindu-i un astfel de apanaj, factorii de decizie trebuie sa se asigure ca el, inspectorul care stabileste deciziile de impunere in urma unui control de fond, care poate aduce o companie in prag de insolventa de exemplu, chiar are indemanarea tehnica de a-l folosi.
4. Exista proceduri de control moderne? – analiza din acesta perspectiva va trebui sa raspunda la una din intrebarile care framanta mediul de afaceri de multi ani: chiar e necesar ca un control sa verifice o companie la modul ‘factura cu factura’? Nu ar fi mai intelept si mai avantajos pentru toata lumea sa se implementeze proceduri de control pe baza de teste de identificare a spetelor fiscale? Avantajos in sensul ca ANAF si-ar economisi resursele de oameni si timp in efectuarea controalelor, iar contribuabilii nu ar mai inregistra un grad ridicat de perturbare a activitatii curente obligati sa stea la dispozitia organelor de control luni si chiar ani, in unele cazuri.
Sirul sugestiilor si al intrebarilor poate continua, dar sunt sigura ca daca chiar vrea sa faca schimbari semnificative noul ministru are capacitatea si pregatirea de a le identifica. Numai asa se poate ajunge la o reforma reala a sistemului de colectare, ‘masurile drastice’ fiind practic inlocuite cu o adordare tehnica avand avantajul ca nimeni nu-i va putea pune la indoiala corectitudinea si buna intentie.
Alina Timofti este partener la Nestor Nestor Diculescu Kingston Petersen Tax Advisory Services
