Revin asupra unei corelatii esentiale: venituri-preturi. O cheie a drumului nostru spre Bunastare. O alta cheie fiind raportul cerere-oferta pe piata de consum. Ambele avand un numitor comun: munca. De fapt, eficienta muncii.
Miscarea preturilor, a celor de consum, desigur, da masura inflatiei. Daca inflatia se zbarleste prea tare, timp indelungat, blocheaza drumul spre Bunastare. Nu e posibil sa ajungem la un nivel ridicat de viata atata vreme cat suportam o inflatie mare. Iata de ce razboiul cu inflatia este inevitabil. A castiga acest razboi este o nevoie vitala.
Dar, intai si intai, este nevoie ca societatea romaneasca sa inteleaga bine sensul acestui razboi, sa-si evalueze rational sansele si sa-si mobilizeze toate resursele. Nu va reusi, insa, inainte de a scapa de valul confuziei ce dainuie in jurul inamicului nostru numarul unu: Inflatia.
Noi spunem: inflatia, in Romania, a inceput la 1 noiembrie 1990. De atunci, timp de aproape treisprezece ani, face ravagii. Dupa fiecare noua liberalizare, plafonata sau neplafonata, preturile au urcat. Rezultatul ? S-a produs o rationalizare a cererii. Mai exact: a fost descurajat consumul, pentru ca an de an am avut nevoie de bani mai multi pentru a cumpara... mai putine marfuri. Celalalt taler al balantei, oferta de bunuri si de servicii, a intrat intr-un alt joc. In lipsa concurentei, producatorii au inteles ca pot sa dicteze preturile si sa comande pe piata. Ei au produs mai putin, cu costuri mai mari, si au vandut mai scump. Ei sunt cei care au produs si produc inflatie. Dintr-un motiv clar: inflatia continua sa fie un canal prin care ii subventioneaza populatia.
Daca toate aceste judecati sunt adevarate, fiind confirmate de istoria acestor treisprezece ani, informatia ca inflatia, in Romania, a inceput la 1 noiembrie 1990 nu este adevarata. Pentru ca noi am avut inflatie cu toptanul, chiar inflatie galopanta, cu mult inainte de decembrie '89.
Din anii '70, inca, romanii pierd bani la ruleta preturilor. De atunci, necontenit, fara ca statisticile sa fi surprins fenomenul, preturile au sarit in aer iar leul si-a pierdut valoarea.
Oficial, leul era stabil. La fel si preturile. Dar numai pe hartie. In magazine, insa, vanzatorii oficiau in fata rafturilor goale. Marfurile, tot mai putine, ieseau pe usile din dos si erau vandute la preturile pietei negre, in continua crestere. Ca si valuta. Cat despre leu... Era atat de anemic incat nici mita nu mai era acceptata in moneda nationala. Coruptia, in floare si pe atunci, isi avea propriile monede de schimb: de la bauturi fine, tigari scumpe si cafea la carne, branza, ulei si zahar. Nu venise inca vremea vilelor si limuzinelor.
Daca toate astea s-au intamplat pana in decembrie '89, la 1 noiembrie '90 ce-a fost? Nu atunci a inceput inflatia in Romania? Desigur, nu. Acum treisprezece ani, la 1 noiembrie 1990, a inceput sa se puna ordine in procesul inflationist. Am trecut la preturi libere si adevarate, stabilite pe piata, la masuratori exacte, la comunicarea sistematica a ratelor inflatiei, cele lunare si cele anuale. Inflatia a iesit din ilegalitate si a dobandit dreptul de a se manifesta public.
Lasate de capul lor - si inca timp indelungat -, preturile au luat-o razna. Dar asta s-a intamplat fiindca au functionat in continuare vechile reflexe.
De prea multe ori autoritatile au blocat procesul de liberalizare. Fiecare inghetare a preturilor a fost primita cu satisfactie. Fara ca societatea sa observe, multa vreme, ca ne-am furat singuri caciula.
Sau, dimpotriva, au fost momente cand am auzit voci, atat din randurile clasei politice, cat si dintre economisti, ce au lansat ideea ca Romania ar avea nevoie de un buget cu <deficit activ>, deci cu un deficit substantial, care sa impulsioneze consumul. Asadar, solutia ar fi fost pomparea de bani in economie, prin cresterea substantiala a masei monetare, enervarea inflatiei si deprecierea accelerata a leului.
Nici un fel de ratiuni nu intrau in rezonanta cu astfel de idei, care ar fi indus noi iluzii, printr-o relaxare pe termen scurt, ce ar fi fost urmata de o cadere si mai dramatica a economiei. Mai ales ca partizanii cresterii prin inflatie veneau cu exemple din anii '60, pe care le-au lansat in anii '90.
Contratimpul era evident. Intr-un moment in care tarile dezvoltate inregistrau inflatii foarte mici, in jur de 2% si cand vecinii nostri mizau deja pe rate anuale cu o singura cifra, Romania nu putea risca sa ajunga o insula inflationista in Europa si in lume.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
