Motto: "Riscul e ca focul. Dacă e controlat, te va ajuta; dacă e necontrolat, se va intensifica şi te va distruge." Theodore Roosevelt
După cum arătam într-unul dintre articolele anterioare, principalul rol al băncilor este de a administra riscuri. De câte ori vine un client la mine şi-mi spune că doreşte un credit şi mă asigură că nu există niciun risc, mă simt obligat să-i răspund că nu există credit fără risc. În momentul în care ne despărţim de bani, acordând un împrumut, unei rude, unui prieten sau unui client, există riscul de a nu mai vedea acei bani înapoi! Administrarea riscului asociat cu acordarea de credite este, probabil, mai veche decât scrisul, pentru că noţiunea de împrumut există de când lumea. În Codul lui Hammurapi, care a sistematizat gândirea juridică în Mesopotamia, cu 4000 de ani în urmă, deşi nu se făcea referire concretă la dobânzi, garanţii si alte noţiuni asociate împrumutului, se sublinia că nerambursarea unui împrumut este o crimă care trebuie pedepsită la fel ca furtul sau frauda.
Astfel, un debitor rău-platnic putea fi vândut de către creditori ca sclav.
Mai târziu, şi Biblia menţionează sclavia drept pedeapsă pentru neplata datoriilor, dar face un pas înainte prin stabilirea unor limite în drepturile de recuperare ale creditorilor. Aşadar, în cea mai mare parte a istoriei omenirii, nerambursarea datoriilor a constituit o infracţiune care, în diverse perioade şi locuri, a fost pedepsită cu moartea, mutilarea, tortura, sclavia sau, mai recent, cu închisoarea datornicilor.
Chiar şi aşa, pe ansamblu, legislaţia şi cutumele nu erau neapărat în favoarea creditorilor. Astfel, în condiţiile în care debitorii riscau consecinţe îngrozitoare dacă nu rambursau, iar creditorii se confruntau cu obstacole de tot felul în recuperarea împrumuturilor, inclusiv în realizarea unui profit (Biblia, ca şi Coranul, interzicea perceperea de dobânzi), e de mirare că mai era cineva care lua credite şi cineva care le dădea!Cu toate astea, omenirea n-ar fi evoluat în absenţa creditului. Dacă producătorii n-ar fi creditaţi până când bunurile şi serviciile sunt furnizate consumatorilor sau dacă cei din urmă n-ar fi finanţaţi pentru a fi în măsură să achiziţioneze bunuri pe care altminteri nu le-ar putea plăti, economia n-ar progresa. Dar tot acest progres are la bază un principiu fundamental: încrederea creditorului în promisiunea debitorului de a rambursa împrumutul.
Sunt puţini datornici care ştiu sau care se gândesc la faptul că termenul modern de credit îşi are rădăcina în latinescul "credere", care înseamnă a crede, a se încrede, a încredinţa. Sunt şi mai mulţi cei cărora nici nu le pasă şi ajung în situaţia de debitori rău-platnici! De aici şi nevoia de a administra riscurile asociate cu acordarea de credite.
Cu aproape 40 de ani în urmă, când mi-am început activitatea în banking, un bătrân bancher american mi-a spus că sintagma administrare de riscuri este de fapt un oximoron (asocierea a doi termeni aparent contradictorii).Cu alte cuvinte, riscurile nu prea ar putea fi administrate. Adevărul este că, până la începuturile anilor '70, administratrea riscurilor asociate creditelor n-a evoluat foarte mult, deşi omenirea a trecut prin două războaie mondiale şi marea criză din 1929-1933.
De abia după 1971 au început să se schimbe lucrurile. Ca urmare a renunţării la etalonul aur, pieţele au început să fie confruntate cu volatilităţi considerabile în ceea ce priveşte dobânzile, cursurile de schimb, preţurile materiilor prime şi cotaţiile acţiunilor, ceea ce a generat panici şi crize scurte, dar relativ dese.
Astfel, riscurile financiare au devenit mult mai complexe şi administrarea lor a necesitat un alt tip de abordare.
Cercetările academice au început să-şi găsească aplicabilitate în industria bancară, iar teoriile financiare cantitative au permis elaborarea de modele matematice, care au devenit complementare administrării calitative, ducând activitatea de administrare a riscurilor pe un palier superior. Şi totuşi, în aceste condiţii, de ce bilanţurile tuturor instituţiilor financiare din lume conţin numeroase credite neperformante, lucru acceptat de toate legislaţiile naţionale şi internaţionale în materie de banking? În primul rând, pentru că bancherii trebuie să administreze atât riscuri, cât şi incertitudini.
Deşi putem măsura riscurile, nu putem cuantifica viitorul, deoarece este necunoscut, iar trecutul poate determina viitorul doar într-o anumită măsură. De altfel, istoria recentă a administrării riscurilor este marcată de tensiunea persistentă între cei care consideră că cele mai bune decizii sunt bazate pe cuantificări şi cifre, determinate de tiparele trecutului şi cei care-şi bazează deciziile pe convingerile mai subiective cu privire la viitorul incert. Este o controversă care n-a fost niciodată tranşată. Administrarea riscurilor este în acelaşi timp ştiinţă şi artă, dar nu putem spune cu certitudine unde este linia de demarcaţie între cele două abordări.
În al doilea rând, pentru că bancherii sunt şi ei oameni şi, ca atare, sunt imperfecţi, cu viziuni, abilităţi, experienţe şi ambiţii foarte diferite. Recenta criză financiară a scos la iveală diferenţe semnificative în filozofia şi cultura de risc a diverselor instituţii. Mai mult, a relevat faptul că unele bănci nu au înţeles pe deplin diferenţa dintre asumarea riscurilor, administrarea riscurilor şi controlul riscurilor şi că cele trei concepte s-au amalgamat într-atât încât au creat zone gri, devenite în cele din urmă găuri negre, care au înghiţit miliarde de euro în active neperformante şi, uneori, instituţii întregi.
Fără îndoială că administrarea riscurilor financiare este responsabilitatea şi apanajul băncilor. Rezultatul acelei administrări, pozitiv sau negativ, nu depinde însă exclusiv de cultura de risc a instituţiilor respective sau de experienţa, ştiinţa şi arta managerilor acelor organizaţii.
O importanţă covârşitoare o au reglementarea şi supravegherea bancară, stabilitatea politică şi cea macroeconomică, predictibilitatea legislativă, legislaţia, practica şi experienţa în materie de dispute comerciale, funcţionalitatea economiei de piaţă, capacitatea instituţională administrativă, funcţionalitatea statului de drept etc.
Orice sistem bancar depinde de factorii sociali, politici şi economici ai ţării în care funcţionează şi, oricât de bun ar fi, nu poate fi cu mult mai bun decât ţara respectivă. Din acest motiv, nici ratingurile băncilor nu pot fi mai bune decât ale ţării.
Dan Pascariu este preşedintele Consiliului de Administraţie al UniCredit Ţiriac Bank
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
