Acum, când se întrezăreşte ieşirea din recesiune - dar nu şi dincriză! - se înmulţesc speranţele că intensificarea consumului argrăbi relansarea. Desigur, în temeiul tezei că mai mult consumne-ar aduce mai multă creştere economică. Teoretic sună bine. Numaică lecţia de dinainte de criză, care s-a dovedit a fi amară, neaminteşte că într-adevăr consumul nostru stimula producţia… darproducţia altora. A ţărilor de unde importam o gamă largă demărfuri, ca să fie satisfăcută o cerere de consum susţinută cusalarii peste nivelul productivităţii, cu credite bancare şi cubani trimişi acasă de compatrioţii noştri călători prin lume.
Ani buni, înainte de criză, o parte semnificativă a populaţiei aavut astfel iluzia unei creşteri a standardului de viaţă. Fiindcăsocietatea românească a consumat mai mult decât a produs. Unde amajuns? Balanţele de plăţi şi de încasări, încheiate în raporturilecu străinătatea, au acumulat deficite greu de suportat. Achitămastăzi, cu vârf şi îndesat, nota de plată. Şi acum ce să facem, săne întoarcem la consumul fără muncă? N-am face altceva decât săumflăm din nou deficitul extern. După ce, în cei doi ani de criză,am lăsat să se agraveze dramatic două boli pe care am continuat săle ducem pe picioare: inflaţia şi deficitul bugetar.
De multe ori, în dezbaterile publice, analiza e împinsă doarcătre unele faţete, alese pe criterii subiective, iar obsesiile seînmulţesc, provocând emoţii care deformează realitatea. Şi astfel,ne trezim în 2011 sperând la consumul care să facă PIB. Deşi osoluţie bună de ieşire din capcana în care am căzut nu poate săvină decât dintr-o altă ecuaţie economică, în care consumul să fielegat de venituri, iar veniturile să fie legate de performanţeledin procesul muncii.
Miza pe consum îşi extrage argumentaţia din realitatea anilor deboom, din 2000 până în 2008. Într-adevăr, consumul a fost mareatunci. În România acelor ani însă nu doar consumul crescuse. Întâişi întâi a crescut producţia industrială. Şi a crescut producţiaagricolă. Apoi au crescut investiţiile. Toate laolaltă au adus maimult PIB. Dar consumul a fost mult prea mare. Nu raportat la nevoi,ci la oferta internă de bunuri şi servicii. De aici ni s-au trasmulte necazuri.
A pune acum consumul în acord cu legităţile economice nuînseamnă însă nicidecum o reactualizare a tabloului din anii'70-'80. Atunci rolul principal îl juca acumularea. Judecata erasimplă: să pleci de la o scădere drastică a fondului de consum, înschimbul creşterii acumulării, pentru a obţine cu timpul un consummai mare. Dintr-o astfel de dogmă se inspirase Ceauşescu, înefortul lui de a sugruma consumul, fetişizând rata înaltă aacumulării. De 30-33 la sută din venitul naţional. Fără să ţinăseamă însă de nevoia vitală de echilibru între acumulare şi consum.Superacumularea a ucis consumul, iar apoi a distrus însăşi baza deinvestiţii. În epocă, unii economişti români au anticipat eşeculinevitabil. Ei au relevat nevoia unui echilibru optim între fondulde acumulare şi fondul de consum. Dar cine să-i fi ascultat!? Afost ignorat faptul că stricarea echilibrului va duce la pierdereasuflului investiţional. Şi, în acelaşi timp, la degradareaconsumului. Aşa s-a şi întâmplat. Dezvoltarea a greşit drumul.
O repetare mecanică a acelor practici ar fi dramatică. Dacă însănoi, astăzi, am învăţa o nouă lecţie şi am recurge la o altă miză,ne-am putea alege cu rezultate remarcabile. Acum, mai mult caoricând, avem nevoie să se investească în România. Avem nevoie săse investească fără încetare, capital intern şi capital străin. Iarconsumul să crească în loc să scadă.
Dar consumul, singur, nu-i un tren care să ne conducă sprecreştere economică. E o gară. Acolo trebuie să ajungem. Iar trenulconsumului, cu care călătorim către gara de destinaţie, va puteaajunge acolo numai tras de trei locomotive: productivitatea,competitivitatea şi eficienţa.
Pentru alte știri, analize, articole și informații din business în timp real urmărește Ziarul Financiar pe WhatsApp Channels
